Baba oarba cu copilaria

Hei, te-ai trezit? Ce cauti din nou in mintea mea? Du-te inapoi, nu e timp pentru tine! Acum sunt mare, am alte treburi. Nu stii cat de mult vroiam sa cresc mare? De ce razi la mine cu bretonul ala caraghios si cu pistruii aia pe nas? Ca sa nu  mai zic de ciorapii aia oribili, pana la genunchi, asortati la sarafanul in picatele. Brrrr. Numai cand te vad cum esti imbracata si ma apuca nervii. Da, stiu, tu nu ai nici o vina, asa erai obligata sa te imbraci. De fapt te imbracau altii, fara sa te intrebe daca iti place sau nu. Bine, te iert stiind ca nici tie nu iti placea.

Hai, gata, numai plange. Nu te izgonesc. Nu. Uite, te pastrez aici, intr-un colt de suflet  si de minte. Cand imi este dor de tine ma uit la un colt de cer si te vad in albul unui nor, in albastrul unui curcubeu. Stiu cat ai suferit si tu. Nu ti-a fost usor. Desi ar fi trebuit sa-ti fie. Erai doar un copil.

images (24)

Te-au luat si te-au aruncat in lume sub pretextul iubirii, al educatiei si al supravietuirii. Dar tu nu vroiai decat sa te joci, sa intelegi  in felul tau, in ritmul tau. Vroiai sa alergi desculta prin viata, cu parul valvoi, fara codite si fundite. Te-au obligat sa porti panglici, sa intri in randul copiilor cuminti si silitori.

Ai tanjit dupa jocurile altora. Dar le-ai avut si tu pe ale tale mai apoi. Cand alti copii alergau murdari si guresi pe afara tu aveai cartile tale dragi. Nu, nu acelea de povesti. Sau nu doar acelea . Cele de gramatica, de matematica. Tie iti placeau. Erai o ciudata. Ciudato! Cum puteai?

Te mai bucurai cand si cand de un “v-ati ascunselea” dar mereu erai gasita, nu erai in stare sa iti ascunzi faptura in vreo vagauna mai adanca sa nu te mai gaseasca nimeni. Niciodata. Sa scapi. Nu. Tu erai cu adevarul in fata. Nu puteai altfel. De asta nici acum nu esti in stare sa ma inveti sa numai spun chiar tot ce gandesc?

La  jocul ala stupid cu “Flori, Filme sau Baieti” erai repetenta. Pur si simplu habar nu aveai. De unde filme? Erau pentru oameni mari. De unde baieti? Sau de ce baieti? Erau tovarasii tai de alergatura si de fotbal, de catarat pe garduri si fugarit mingea.  Nici florile nu stiai a le aprecia. Tie iti placeau doar visinele rupte direct din copac. Era maxima distractie. Porneai la atac, pe taramuri necunoscute tie.

Da, stiu, asa cereau Jocurile Foamei de atunci. Si ce foame era … A ramas oare ea doar amintire? Nebuna de tine. Nici azi nu ma lasi in pace. De parca ar mai fi foamea de atunci. Cum vezi un copac cu rod cum iti faci de cap. Ma iei de maini si ma inalti sus, sus printre ramurile lui. Ma faci sa ajung inapoi pe taramul acela fermecat din copilarie. Fermecat? Unde era farmecul? Poate tie ti se parea fermecat. Uneori . Cand visai cu ochii deschisi. Asta era jocul tau preferat. Nu puteai sa joci si tu ca alti copii Sotron, Lapte gros sau ce altele jucau ei. Nu. Tu aveai jocurile tale imaginare. Si cartile.

Si eu le am.  Cum e cartea asta ce ma asteapta seara pe noptiera. Da, tot despre foame este. O altfel de foame. Uite coperta: parca ai fi tu cum te uiti la mine pe furis. Intr-un fel de Baba Oarba.

Lectura de seara
lectura de seara

Da, Baba Oarba ce iti mai placea sa joci. Dar nu cu ei. Ci cu mine. Si inca o faci . Ca si acum. O clipa imi aduci bucurie si imi soptesti ca viata e frumoasa. In clipa urmatoare ma arunci inapoi in valtorile vietii spunandu-mi ca la Scoala de Lupta in care m-am angrenat cand am decis ca vreau sa fiu mare nu este timp pentru zambete si chicoteli. De ce trebuie sa fie o lupta? O lupta cu cine? Dusmanii galactici sunt doar in filme. Frigul glaciar inca nu a venit. Nu, nici in inimile oamenilor. Inca se simte caldura si acolo. Pentru cata vreme? O adiere de vant taiaos vine dinspre Judecata de Apoi sa ne aminteasca ce prosti suntem sa ne credem nemuritori.

Da stiu. Tu esti nemuritoare. Tu si cei asemeni tie. Voi aveti viata vesnica, neatinsa de urzeala celor mari. Marire, succes, reusita, avere, confort – ce iluzii, ce desertaciuni!

Da, vad. Stai in coltul tau de minte si razi singura de ele. Tu stii mai bine. Ce stii? Niciodata nu mi-ai spus. Sau mi-ai spus. Cand nu stiam a intelege. Sau intelegeam dar nu stiam a spune. Ba spuneam, dar ei nu ma intelegeau. Ei, oamenii mari. Asa, ca mine azi.

Acum ascult eu. Incerc sa inteleg ce zice celalalt copil din viata mea. Puiul meu de om. Dar il inteleg eu oare? Tu ce te mai intelegi cu el. Vorbiti aceeasi limba. Incerci sa il inveti sa joace Sotron. Nu doar cel desenat pe asfalt. Celalalt. Cu viata. Arunca o piatra, sare peste obstacole, triseaza discret, inocent, zambind. De si-ar pastra zambetul… Sa il inveti, da? Macar el daca eu nu. Nu succesul. Nu averea. Fericirea! Cum care fericire? Aia marunta, zilnica. A lucrurilor mici. Joaca de-a culesul bucuriilor. Jocul de-a adunatul cioburilor de sticla colorata. Din crampeie de viata sa faca o viata. Un caleidoscop minunat prin care viata sa fie pe rand cand mov, cand roz, cand albastra ca cerul, cand verde ca iarba. Sa nu existe gri sau negru sau … nu, nici albul nu e bun. Albul nu e culoare. Nu albul e culoarea inocentei. Rozul e. Tu ar fi trebuit sa stii asta. Nu, nu stii. Ai aflat abia acum. Eu te-am invatat. Pe vremea ta….

Gata, ma intorc in vremea mea. Copilul s-a trezit. Nu tu. Celalalt copil.  Eu sunt din nou mamica. Incepe jocul de-a mama. Si de-a gospodina. Si de-a femeia matura si serioasa. Stiu. E doar un joc. Dar trebuie jucat. Zilnic.

Hai, fugi si te ascunde inapoi in coltul tau de suflet! Copila cu pistrui si par rebel, cu sosetele tale albe si lungi… Si mai schimba sarafanul ala nesuferit! Pune si tu  o salopeta  roz! Azi viata e oricum mai roz decat ieri. Macar in aparenta. O aparenta care face bine.

 Incursiune catre mine insami, catre copilul din mine, prilejuita de proba 11 din SuperBlog

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *