Dis de dimineata

– Buna dimineata mama! Trezeste-te! E dimineata, uite, e lumina afara.

Doua mânute mici mi se aseaza întâi pe obraji apoi pe ochi unde se avânta sa dea la o parte prosopul cu care obisnuiesc sa mi-i acopar, dornica sa prelungesc întunericul noptii cât mai mult în clipele diminetii.

Cu visele înca nerisipite încerc sa îmi amintesc ce am de facut, ce zi ma asteapta, daca este vreo graba la trezire. Dar graba vine, chiar daca eu nu o gasesc.

– Mama, mi-e foameeee. Hai sa te trezesti sa îmi dai de mâncare!

Da, asta e cu adevarat motiv de graba. Îmi amintesc îndata ca puiul de om s-a culcat cu câteva ore înaintea mea, ca eu am lucrat poate pâna târziu în noapte, ca s-a trezit  când somnul îmi era mai dulce sa îmi spuna ca îl dor piciorusele (care cresc si au alergat neobosite) sau burtica, ca vrea la baie sau îi e sete pentru ca apoi sa adoarma imediat lasându-ma pe mine sa rechem somnul plecat departe. Îmi doresc câteva clipe de somn în plus macar. Doar câteva.

Încerc sa prelungesc momentele dulci de lenevire în asternuturile calde, tragând aproape de mine trupusorul lui mic si dornic de ghidusii. Revars asupra lui avalansa de sarutari si gâdilituri,  laolalta cu întrebari curioase (diversiune de la strigenta nevoie a foamei poate). Cum a dormit, ce a visat, ce îsi aminteste frumos din ziua precedenta… Dornic sa ciripeasca ca o vrabiuta guresa îmi raspunde cu entuziasm la toate întrebarile, asteptând rabdator si raspunsurile mele. Dar totul dureaza doar câteva minute si îsi aduce aminte ca e timpul sa ne dam jos din pat sa mâncam, sa ne jucam, sa mergem în parc, sa ….

– —mergem la gradinita.

– Nuuu. Vreau sa stau acasa cu tine. Te rog, mama, doar azi!

– Asa ai spus si ieri. Nu discutam. Hai, repejor: spalat, mâncat, îmbracat!

Acesta este momentul în care dulceata diminetii se risipeste, când devenim doi luptatori ce îsi apara cu înversunare cauza. Din acest moment totul devine dificil, fiecare clipa devine o lupta pentru cucerirea unui teritoriu. Copilul maleabil si adorabil se transforma într-o minge saritoare pe care nu stii unde o gasesti în urmatoarea clipa în care ai întors capul sa aduni o hainuta, sa tai o felie de pâine. Fiecare secunda reprezinta o provocare, fiecare operatiune banala este rezultatul unei negocieri.

Minutele alearga neiertatoare, ceasul din perete ticaie impasibil, ora de iesire pe usa se apropie în fuga. Tot în fuga îmi îmbrac si eu copilul care, la cei cinci ani si jumatate ai lui, se poate îmbraca cu mare usurinta si singur.  Dar alege sa nu. Alege sa respecte în fiecare zi acelasi ritual: opozitia. Mintea mea cauta frenetic acel ceva care sa devina impuls, care sa trezeasca interesul pentru ce urmeaza, sa îi dea motivul final pentru care sa plece dornic spre gradinita. Nu e în nici o zi acelasi. O carte noua, o lucrare noua demna de a fi împartasita, o jucarie pe care înca nu a aratat-o colegilor, o poveste a zilei precedente, orice poate deveni resortul pentru ca ora de plecare sa nu ne prinda tot în casa.

Întoarcerile de la usa, nervii întinsi la maxim (ai mei), zâmbetele sugubete (ale lui) sunt  aproape ritualuri de zi cu zi.

Uneori izbucnesc furtuni. Uneori nervii mei cedeaza iar rabdarea decide ca e timpul sa plece în alta parte. Poate la alta mamica ce are nevoie de ea. Atunci lupta devine razboi, cuvintele curg necontrolate, lacrimile închipuite si reprosurile izbucnesc de ambele parti. Atunci e momentul când realizez ca    diminetile  sunt departe de a fi perfecte, ca micul meu opozant are propriile limite, ca ne aflam pe o corabie ce se poate rasturna dintr-o clipa în alta. Pasesc cu atentie pe punte, îmi rechem rabdarea si întelegerea în ajutor, îmi strâng adversarul în brate, respiram inima lânga inima si tâmpla lânga tâmpla, pâna când simt ca echilibrul a fost restabilit, pâna când renegocierea poate fi reluata iar zâmbetele redevin liantul ce ne duce mâna în mâna acolo unde sarcinile zilei ne cheama.

Nu toate diminetile sunt la fel, nu toate zilele sunt încarcate si grabite, nu în fiecare dimineata propria mea agenda ma trimte  catre vreo întâlnire importanta. Atunci timpul nostru în doi, uneori în trei, devine bucurie împartasita, devine vacanta si mica sarbatoare.

Nu mi-am propus niciodata sa fiu parintele perfect, nu am crezut niciodata în imaginile sau filmele în care copiii se trezesc de buna voie si merg la baie singuri, îndeplinind ritualul de dimineata cu zâmbetul pe buze. Dimnetile noastre sunt perfecte tocmai prin imperfectiunea lor, prin neprevazutul si doza de surpriza ce ne este rezervata zilnic, izvorâte toate din personalitatea copilului aflat în plina cunoastere si descoperire a lui însusi precum si a lumii înconjuratoare.

PrintMi-a placut o fraza pe care am întâlnit-o în articolul de prezentare a proeictului Diminetile Parintilor Parentime : “Mamele de astazi, odata ce devin mame, ar trebui sa aiba cel putin patru maini si doua capete ca sa poata face fata solicitarilor familiale, profesionale si sociale.” Cred ca fiecare dintre noi, mamele, ne-am regasit în aceasta fraza de multe ori, inclusiv vedetele ce au depus marturie în acest sens.

Chiar imperfecte fiind,  ador diminetile noastre, ador fiecare noua zi care începe sub privirea iscoditoare a celor  doi ochi negri ai micului meu Dante, sub mângâierea a doua mânute mici, nerabdatoare sa provoace, sa împrastie, sa adune, sa construiasca, sa ascunda.

Diminetile voastre cum sunt?

O campanie Blogal Initiative.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *