Copilul si libertatea

Sunt un copil normal. Îmi place sa ma joc, sa râd, sa alerg, sa cânt si sa vorbesc. Daca se poate chiar si toate deodata. De cele mai multe ori sunt de neoprit.

Povestea mea începe ca a oricarui copil. M-am nascut într-o familie de oameni care m-au dorit si m-au primit cu bratele deschise. M-au încurajat sa zâmbesc, sa cunosc lumea. S-au bucurat în cor de primele sunete pe care le-am scos, de primele cuvinte pe care le-am rostit. Sareau în sus de bucurie la fiecare pas pe care l-am facut. Ma sustineau si încurajau.

Am devenit din ce în ce mai sigur pe piciorusele mele, am început sa merg din ce în ce mai repede pâna când am început sa alerg. Adultii din jurul meu aproape ca trebuiau sa depuna eforturi pentru a tine pasul cu mine. Erau încântati de viteza mea, desi începusera sa îmi spuna sa nu ma duc prea departe, sa nu alerg prea repede. Nu prea întelegeam de ce. Doar erau asa bucurosi ca faceam asta. Mama mi-a explicat ca ma pot rataci dar eu nu prea întelegeam ce înseamna. Asta pâna într-o zi când m-am aventurat mai mult si nu am mai vazut-o. Ce m-am mai speriat. Iar ea ce suparata a fost. Atunci am înteles ce înseamna sa te ratacesti. Dar tot nu ma pot abtine sa nu alerg. Doar ca sunt mai atent.

La fel a fost si când am început sa vorbesc. La început erau toti încântati, discutau între ei despre ce cuvinte am mai spus, despre ce am povestit pe limba mea pe care adultii straini nici nu o înteleg. Apoi au început sa îmi spuna sa numai vorbesc asa, oricând si oriunde. Sa numai fac atâta galagie, sa nu îi întrerup pe cei mari din conversatie. Am început sa înteleg si asta. Nici mie nu îmi convine când ma deranjeaza cineva din discutiile mele importante cu copiii din parc.

Am mers si la gradinita. Acolo era bine. Ne jucam, mâncam si iar ne jucam. Dar doamnele ne spuneau de multe ori sa nu alergam în clasa, sa nu vorbim toti deodata, sa nu tipam. Noroc ca atunci când ieseam de la gradi mama ma lasa sa zburd liber prin parc sau printre blocuri. Eram mai mare si nu îi mai era teama ca ma ratacesc sau ca voi cadea. Ba chiar ma încuraja sa îmi consum energia. De parca energia mea ar fi ca bomboanele, sa se consume. Eu as vrea sa alerg si sa ma joc tot timpul.

Acum am 6 ani. Merg la scoala. Sunt cam confuz ce e cu scoala asta. M-am trezit deodata ca stau într-o banca si nu mai am voie sa fac nimic din ceea îmi place mie sa fac. Nu am voie sa ma misc, nu am voie sa vorbesc cu colegii, nu am voie sa manânc când mi-e foame, nu am voie sa cânt. Nici macar sa fredonez asa, încet, cum îmi place mie când ma joc. A, de joaca nici nu poate fi vorba. Nu facem decât lectii si iar lectii. Din când în când mai pictam sau facem sport. Dar nici acolo nu avem voie sa ne jucam cum vrem noi.

Mama mi-a spus ca o sa merg multi ani de acum înainte la scoala. Cica sa învat. Dar eu învatam asa de multe si când nu mergeam la scoala. Mama mi-a citit o multime de lucruri frumoase din carti, stiu multe despre corpul omenesc, despre apa si zapada, despre Globul Pamântesc si oamenii ce locuiesc pe el. Nu as putea oare sa stau acasa cu mama si sa învat cu ea tot ce vreau eu fara sa ma mai duca acolo unde nu am voie sa fac tot ce aveam voie atunci când eram mic?

Nu înteleg deloc oamenii mari. Uneori as vrea sa fiu din nou bebelus. Sa ma joc, sa alerg, sa zâmbesc si toata lumea sa fie bucuroasa de asta.

………

Doar niste gânduri, cumva concluzii din discutiile cu copilul meu.