Perfectiunea imperfectiunii in familie (2)

Cand devii părinte e adevărat că nu primești și un manual de utilizare a noului născut ce ți-a fost dat în bună grijă și mai ales bună îndrumare. Dar cu timpul începi să te prinzi cam ce ai de făcut și te aștepti ca după 8 ani să fii pregătit pentru noua etapă în care intră copilul tău. Ei bine,nu prea ești pregătit. Cum de altfel nu ai prea fost pregătit nici pentru cele anterioare, oricâte cărți ai ccitit și oricâți părinți ai consultat. Sigur, teoretic știi la ce să te aștepți. Practic depinde de mulți factori, inclusiv de tine însuți.

Atitudinea noastra, a părinților, față de școală, a fost una destul de relaxata in clasa pregatitoare si in clasa aI a. Dupa ce l-am mutat de la prima scoala dupa doar cateva luni, copilul a inceput sa mearga cu placere, sa asimileze cu usurinta tot ce invata, in general sa fie destul de cooperant. Exceptand trezitul de dimineata care nu ii place deloc, imbracatul ”elegant” – respectiv camasa si sacou – care il enerveaza la culme, in rest scoala i se pare un loc prietenos iar colegii buni parteneri de joaca, discutii, intrecere.

Obsesiile mele au inceput insa tot de la clasa pregatitoare cand, desi nu primeau teme, imi facusem in cap un scenariu ca ar trebui sa il asez la masa de lucru macar 15 minute pe zi sa lucreze ceva de scoala, ”sa se invețe”. Sotul nu m-a luat in serios, copilul nici atat, iar eu nu am reusit sa fiu destul de consecventa.

Anul trecut, in clasa întâi, au început cu adevarat temele. Desi nu erau deloc multe, erau totusi zilnice, asa ca dorinta mea de a ”se invata” era satisfacuta. Atitudinea lui Dante insa nu coincidea cu dorinta mea si, de multe ori, cu cat noi il cicaleam mai mult sa le faca cu atat el le amana mai mult. S-a intampla doar de vreo doua ori sa nu reuseasca sa le faca deloc.

Anul acesta copilul s-a dovedit mai obisnuit cu rutina scolii, a trezitului dimineata, a imbracatului si a temelor. Dupa ce am citit si articolul Laurei despre gestionarea timpului elevului dupa venirea de la scoala, am inteles ca e normall sa isi ia o pauza intre venirea acasa si inceperea temelor, sa se si odihneasca chiar. Uneori Dante e asa de   obosit ca doarme si cate 3 ore, de abia reusim sa il trezim.

Solutia a fost propria mea relaxare. In momentul in care nu i-am mai spus nimic si l-am lasat in pace copilul si-a vazut de treaba lui si nu a  mai fost zi in care sa nu isi faca temele. Chiar daca uneori seara tarziu, urmare a unui somn prelungit.

La fel incerc sa fac si cu preocuparile lui. Desi in teorie stiu bine ca nu are nici un sens sa ii spui copilului sa nu faca aia fara sa ii dai alternativa, m-am surprins de prea multe ori in ultimele luni gonindu-l de la laptop, sau chiar de la lego, spunandu-i ca nu e momentul sa se uite la desene animate sau le vreun film, pur si simplu fara sa am un motiv anume si fara sa ii spun ce ar putea sa faca in schimb. Sigur, sa il trimit sa faca niste exercitii suplimentare la matematica nu reprezinta deloc o alternativa atragatoare pentru un copil de 8 ani.

Dante in general nu prea se mai uita la desene animate, pe youtube a inceput sa caute si sa asculte muzica, de jucat pe telefon jocuri nu se joaca decat celebrul Minecraft si acela tot mai rar. In schimb citeste, se joaca cu lego, face crafturi, e curios sa afle diverse informatii despre tot felul de subiecte si are mare rabdare sa ii povestesc si sa ii arat.parintii-noului-mileniu-1024x854

M-am analizat atent eu pe mine si am inteles de unde vin reactiile mele vis-a-vis de preocuparile lui ”frivole”. In toata perioada scolii eu nu am auzit altceva de la parinti decat că trebuie să învăț și iar să învăț. Atât. Nu muzică, nu distractie , nu viata sociala,  nimic. Pentru ca a nu invata avea drept consecinta o viata de adult plina de greutati si nesiguranta. Ca urmare aceste cuvinte au sapat santuri adanci in mintea mea, au instalat frici puternice care s-au activat acum , odata cu inceperea vietii de scolar a copilului. Starea mea de permanenta incordare si preocupare pentru felul in care isi petrece copilul meu fiecare minut din viata vine din aceasta frica pentru viitorul lui. Desi la modul constient si logic nu am nici o siguranta a ceea ce va fi peste ani, la modul inconstient frica ma impinge la un comportament de multe ori chiar agresiv si ilogic față de copilul meu.

Daca atunci cand era mic stiam sigur ca el depinde doar de noi, parintii, si ca ii putem oferi noi tot ce are nevoie, acum, crescand, constientizam cumva faptul ca nu peste multa vreme (doar 10 ani poate) copilul nostru va putea fi independent si isi va putea lua viata in propriile maini.  Asta ne face sa ne simtim mult mai incordati vis-a-vis de drumul pe care il indrumam, desi stim bine ca el are propriul lui drum.

Atunci cand însă copilul își face ”bagajul” și spune că pleacă de acasă, nu o dată, ci de două ori în decurs de două săptămâni, realizezi că totuși această ”plecare” nu e la fel ca cea de la 4 ani când își luase o trăistuță agățată într-un băț si iesise pe poarta bunicilor spunand ca se duce in lume.

Aceasta dorintă de a pleca, de a evada, la 8 ani, vine mult mai mult din curiozitatea de a afla ce e dincolo de viata domestica, de familie, din manifestarea si constientizarea unui EU mai mare decat poate chiar el gestiona. Desi noi am perceput-o ca pe o dorinta de fuga de responsabilitati,

Ceea ce m-a determinat sa ma analizez mai bine si sa imi  analizez propriul comportament a fost reactia lui Dante. Desi este un copil lipicios si iubitor, care ne cauta compania si apropierea, se vede in el acea samanta de independenta si mai ales acea incredere pe care o are ca se poate descurca singur.

Dincolo de tendinta de a fugi dintr-o anume situatie neplacuta, pe care o are de multe ori, cred ca ideea de a pleca vine mai mult din dorinta de aventura, de explorare a necunoscutului. Nu cred ca isi imagineaza ca ii va fi mai bine in alta parte, ci este doar curios.

Dar acest lucru a fost de ajuns pentru a ne trage semnalul de alarma si de a fi mai atenti la ceea ce-i transmitem si cum ii transmitem. Sunt constienta ca orice copil care spune ca pleaca de langa parinte nu vrea decat sa atraga atentia asupra lui, sa fie si mai mult lipit de parinte. Asa ca prefer sa imi pun fricile in cui, sa am incredere in gandirea si judecata lui, sa ii acord o mai mare libertate in alegerile pe care le face. Pentru ca pana acum mi-a demonstrat ca are o judecata buna si ca este un copil minunat. Desi nici nu e vorba de a-mi demonstra mie sau altcuiva ceva.

Si pentru ca lucrurile sa se aseze si mai bine si mai frumos a aparut oportunitatea unui nou  sport in viața lui. Hocheiul l-a cucerit pe loc si, desi patina de doar cateva zile, s-a aruncat efectiv cu capul inainte in aceasta aventura, si-a dorit sa fie in echipa, si-a mobilizat curajul si increderea in fortele proprii si s-a lasat cucerit de miscare si adrenalina. Mi-a spus ca, desi e un sport greu, el simte ca il relaxeaza.

img_20161104_165812

Iar eu nu am decat sa fac doi pasi inapoi, sa imi privesc baiatul crescand, sa mi alung fricile, sa proiectez asupra lui iubire si incredere.

4 thoughts on “Perfectiunea imperfectiunii in familie (2)

  • May 5, 2017 at 10:18 am
    Permalink

    Mi-a placut articolul acesta, vezi, ne raspunde la temeri. Treaba cu explorarea lumii, asta e etapa prin care trec. Te pup!

    Reply
    • May 5, 2017 at 12:16 pm
      Permalink

      asa este, trebuie noi sa ne dam uneori un pas mai in spate si sa privim. dar e cam greu sa o facem, de ce sa nu recunoastem …

      Reply
  • May 5, 2017 at 1:21 pm
    Permalink

    Pe mine ma trec fiori cand ma gandesc la scenarii din astea de plecare…am nevoie de relaxare, clar! :))

    Reply
    • May 8, 2017 at 11:36 am
      Permalink

      trebuie sa acceptam ca va veni si momentul asta. pana atunci ne straduim sa ii pregatim pentru viata cu bune si cu rele 🙂

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *