Alaptarea la un an

1000zilealaptarea1Aproape ca nu imi vine sa cred ca am ajuns la un an si Horia este inca alaptat la san. Avand in vedere inceputul greu, cu timpul prelungit in maternitate si hranit cu biberonul, conectarea noastra a fost o reusita si o bucurie.

Imi spunea atunci, in prima luna, epuizata si ingrijorata de faptul cca bebe nu luase in greutate nici un gram, ca imi doresc sa il pot hrani la san macar trei luni. La trei luni a fost un puseu de crestere serios, copilul luase in greutate foarte putin, vroia sa stea la san non stop, sugea, adormea, iar sugea si iar adormea. Cand nu sugea la san plangea sau isi manca manuțele. Eram speriată, ma dureau sanii ingrozitor, simteam intepaturi pe canale, nu stiam daca mai este lapte si dacca mai are ce scoate, la pompa nu ieseau nici 50 g cu mare efort. Imi spuneam ca totusi sa continui, macar pana la sase luni sa il alaptez.

Ii dadeam supliment de lapte praf o data pe zi, apoi la sfatul doctoritei am inceput sa ii dau mai des. Dar nu am renuntat la alaptat, oricat de mult imi spunea sa ii suplimentez, sa ii dau dupa fiecare alaptat. Am preferat un biberon intreg pe zi, in functie de situatie (ramas cu tati, iesit in parc, lasat cu altcineva).  Eram convinsa ca atunci cand va incepe diversificarea copilul va manca si va lua in greutate normal.

Asa mi-am fixat un nou termen: macar pana la noua luni sa il alaptez,sa inceapa sa manance mancare.

La sase luni am ajuns cu el la spital la urgenta cu bronsiolita. A fost destul de rau, numai vroia nici apa, tratamentul a fost puternic. Singura hrana si singura alinare a fost laptele meu.  Astfel ca diversificarea a inceput cu adevarat abia pe la sapte luni.

Au inceput sa apara dintisorii cu toate simptomele cunoscute; neliniste, febra, nevoia de a suge, de a roade ceva in continuu. Asa ca tot sanul i-a stat la dispozitie zi si noapte.

Nici nu stiu cand am ajuns si am trecut de cele noua luni. Intre timp nu mi-am mai fixat nici un termen, laptele era din plin, copilul a inceput sa manance cu pofta orice,  suprimentul de lapte praf a disparut din peisaj de tot.

Asa am ajuns la un an si am trecut deja o saptamana peste un an. Noaptea se trezeste tot mai rar, poate de doua trei ori pe noapte cel mult. Suzeteaza de cateva ori sanul si abia spre dimineata mananca cu adevarat.

Nu mi-am propus inca sa-l ințarc, stiu ca mai sunt inca dintisori la rand si daca vor fi cu la fel de zgomotoase si dureroase manifestari nu pot sa-mi inchipui cum va fi fara san.

Daca mi-a fost usor sau greu nici nu ma mai gandesc. M-am certat cu sotul cel putin la doua luni din cauza parerii lui ca nu se satura copilul, ca nu e lapte de ajuns, ca nu ii dau eu destul de des, ca ar trebui mai mult lapte praf. M-am simtit frustrata ca nu i puteam demonstra ca e hranit destul copilul, m-am simtit de cateva ori inutila atunci cand zicea ca laptele meu nu-i bun si sigur copilul plange de foame. Am tipat, i-am spus ca-l intarc, ca ce rost are sa ma mai chinui. Dar am trecut peste, am mers mai departe, am stiut ca si reactia lui venea din neputinta, din oboseala si din dorinta de a-i fi copilului bine.

Dragi mamici, daca va recunoasteti in situatia asta, daca aveti in jur persoane care va dau ”sfaturi” la fieccare pas privind alaptarea, nu renuntati. Orice ar fi nu renuntati. Faceti ce simtiti, fiti sigure ca sfaturile vin tot din dragoste dar cel mai bine stiti doar voi, va stiti corpul, va cunoasteti copilul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *