Cand copilul revine acasa din excursie, tabara, altele

A venit si momentul in care a trebuit sa accept ca Dante a crescut si il pot lasa sa plece singur, adica fara noi, la un eveniment. Eram constienta ca se va intampla dar nu pot spune ca eram pregatita. Probabil ca nici soțul nu era, dar el nu se manifestă.

Nici eu nu m-am manifestat, am fost calmă, i-am făcut bagajul, am pregatit pachetul, i-am dat instructiuni si mi-am pus toata increderea in el si in educatia pe care noi i-am dat-o pana acum. Nu am avut nici prea mult timp la dispozitie, a fost un pic de azi pe maine plecarea la turneul de hochei din Brasov, desi stiam ca va pleca dar nu stiam cand.

Nu o sa vorbesc despre emotiile ce au insotit plecarea, despre gandurile care m-au bantuit toata seara de vineri si ziua de sambata si nici despre nerabdarea care crestea in intensitate pe masura ce se apropia ora intoarcerii.

Am sa vorbesc despre intoarcere, reactia mea, a lui, reconectarea noastra.

Pentru ca da, desi poate ati tot auzit cuvintele astea conectare si reconectare, ele nu sunt niste inventii moderne ci sunt niste realitati foarte importante pentru relatia dintre noi.

A ajuns tarziu,  nu am avut timp prea mult de discutat, i-am respectat spatiul si starea de spirit: era cam botos, trist chiar, obosit (se intelege) si flamand.

S-a bucurat un pic de prezența lui Horia, a schițat un zâmbet interacționând cu el si cam atât. Am considerat ca e bine sa il astept cu ceva bun mai degraba decat cu o ciorba sau friptura. Am faccut un chease cake cu gem de capșune  care a acoperit si nevoia de hrana dar si de răsfăț. Am stat un pic de vorba cat timp a savurat prajitura, mi-a povestit in mare despre patinuarul imens, despre mesele la hotel, despre cum a stat in camera si alte cateva detalii tehnice.

Apoi direct in pat a fost directia.

Dimineata s-a trezit tot cu o starre de spirit pleostita. Mi-a spus ca a visat frumos si totusi se simte trist. Nu l-am presat cu intrebarile, nu am insistat cu imbratisarile si pisalogeala ca trebuie sa fie fericit pentru ca e accasa.

Am ales in schimb sa pregatesc un mic dejun atragator, nu foarte consistent dar cu un aspect placut. Am constatat ca de multe ori cand ne intoarcem de la hotel sau restaurant, fie chiar si dupa o plecare de doua zile, masa asezata la intamplare ne face sa regratam eleganta locului din care am revenit. Tin minte ca asa simteam si cand eram acasa la parinti. Nu suportam sa primesc o tocana asezata in farfurie, fara acele mici detalii care sa faca din ritualul mesei ceva mult mai mult decat simpla hranire. Imi lipseau si conversatiile. Parintii mei nu ma intrebau prea multe, ba diimpotriva cu siguranta gaseau ei ceva de criticat, ceva negativ de adus in discutie, astfel incat ”reconectarea” la atmosfera casei sa se intample abrupt si deloc placut.

Prin urmare am pregatit un mic dejun pe care l-am asezat frumos, ne-am asezat toti trei, eu si copiii (tati la munca) la masa si am lasat discutia sa curga de la sine. Nu am intrebat prea mult doar am ascultat. In jumatate de ora starea lui de spirit s-a schimbat, bucuria de a fi acasa i-a revenit.

 

Mai tarziu in cursul zilei i-am luat un ”interviu”. Am numit astfel seria de intrebari pe care i-am adresat-o nu atat pentru curiozitatea mea cat pentru a-l face pe el sa constientizeze experienta si sa elibereze eventualele trairi negative care, poate, mai erau ascunse acolo.

I-a prins foarte bine aceasta discutie, mi-a spus ca e diferenta intre asteptarile pe care le-a avut, iluziile pe care si le-a facut si realitatea pe care a trait-o.

Toate astea insa nu l-au impiedicat sa isi faca treaba pentru care a mers acolo, alaturi de ceilalti coechipieri. Dupa cum singur mi-a spus: noi am facut ce am avut de facut si gata.

Ceea ce imi confirma faptul ca, daca nu punem presiune pe copii si avem incredere in ei isi fac treaba dupa capacitatea si ambitia lor. Astfel inteleg ca nu merg la comeptitii pentru rezultate si orgiliile celor mari ci pentru a capata ei experienta si a creste calitativ.

 

4 thoughts on “Cand copilul revine acasa din excursie, tabara, altele

  • February 7, 2017 at 8:01 am
    Permalink

    Senzatia de @am visat frumos si totusi ma simt trista mi-e binecunoscuta, o aveam mereu a doua zi după ce mă întorceam dintr-o călătorie

    Reply
  • February 11, 2017 at 9:40 am
    Permalink

    Cat de frumos si intelept ai procedat. In primul rand, eu mereu am avut senzatia ca niciodata nu suntem pregatiti pentru niciunul din pasii pe care copilul mare il face. Fiecare pas nou al lui este cu emotie si frica din partea noastra. Pentru ca nu am mai trecut prin asta si am tot lasa lucrurile in starea in care le stim. De aceea imi pare ca cel mai bine este tot sa ii lasam sa se desprinda de noi si sa ne consumam emotia in linistea sufletului nostru. Am avut mereu senzatia ca daca as mai fi avut un copil as fi gestionat mai usor, dpdv emotional, desprinderea lui de noi. Dar nu voi sti niciodata daca e asa sau nu 🙂 Tu, da. Apoi ai procedat foarte intelept, lasandu-l sa isi traiasca si el starile lui si neinsistand sa il descosi. Si faptul ca ai pregatit frumos mesele este tot la fel de intelept. Va pup, frumosilor!

    Reply
  • February 22, 2017 at 7:12 am
    Permalink

    @Hapi eu de obicei sunt vesela ca ma trezesc din nou acasa 🙂

    Reply
  • February 22, 2017 at 7:14 am
    Permalink

    @Mihaela, am facut totul intuitiv, fara sa fi citit undeva. pur si simplu vreau sa fac asa acum mi ar fi placut mie sa mi faca parintii.
    sa stii ca asa este, la al doilea esti mai relaxat. la dante si daca ma duceam pana la baie la un loc de joaca si l lasam cu altcineva eram f stresata. acum e maii bine.

    Reply

Leave a Reply to Vavaly Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *