Proiect: să zâmbesc mai des

Off, iar a risipit biscuiți prin toată casa!

Hei, lasă-mă să fac patul!

Dă-te de acolo, nu vezi că răstorni paharul?

Mama, de ce luna se vede galbenă și nu albastră?

Lasă-mă acum cu întrebările astea! Nu vezi că am treabă? N-am timp de așa ceva.

 

Trag aer în piept, mă privesc în oglindă și mă întreb: când oare am ajuns să semăn cu mama mea? Nu fizic, pentru că fizic semăn cu tatăl meu, dar replicile sunt parcă din filmul copilăriei mele.

În fiecare zi îmi spun: gata, azi o să am mai mult timp pentru joacă, pentru citit, pentru mine, pentru zâmbit.

Iar seara mă găsește tot cu o cută adâncă între sprâncene, alungând doi năzdrăvani plini de energie la culcare, mitraliind întrebări asupra celui mare:

ți-ai făcut ghiozdanul? ai pus toate cărțile și caietele? ai citit orarul? te-ai spălat pe dinți?

Când a început Dante școala am promis că voi sta mai mult alături de el la birou, că mă voi uita mai mult cu el la filme sau desene animate la care să râdem, că ne vom juca împreună pentru că timpul zboară și mâine poimâine nu se va mai juca deloc.

Iată că au trecut trei luni și promisiunea mea a fost atât de puțin respectată.

Micile griji zilnice, micile frecușuri, micile lucruri importante dar atât de nesemnificative de fapt, îmi macină zi de zi mintea și îmi dictează comportamentul.

Oare de ce în epoca aspiratorului îmi mai fac griji pentru câteva frimituri? Oare de ce mă înspăimântă așa de mult un pahar răsturnat? Oare de ce fac din orice fleac o catastrofă și din orice greșeală o eroare de comportament, prilej de noi și noi discuții? Oare când am uitat să mă bucur și să fiu copil lângă copiii mei?

Privesc în urmă cu câțiva ani, recitesc ce scriam atunci și zâmbesc spunând: câtă naivitate!

Da, poate că eram naivă, poate că vedeam viața în mai mult roz deși numai pe roze nu stăteam, dar îmi era așa de bine să mă bucur de primul brăduț din viața copilului, să chiui alături de el la primul fulg de nea, să fac împreună cu el biscuiți pentru ”Măcăciun”.  Moșul îi aducea cadouri simbolice, dar cu câtă grijă și atenție le alegea și cu câtă bucurie îmbrățișam entuziasmul lui.

Anul acesta Moșul vine cu o tolbă mult mai plină, pentru că tot face de prin noiembrie comenzi online, dar parcă bucuria mea a dispărut, parcă naivitatea mea a plecat către alte tărâmuri, parcă am dat voie prea multor nori să îmi umbrească fruntea.

Mi s-a spus că această conștientizare a realității face parte din maturizare. Dacă e așa, atunci mă bucur că abia acum, la peste 40 de ani încep și eu să devin matură.

Dar cred că avalanșa asta de negativ, de prea mult (din orice domeniu: știri, informații, produse de îmbrăcat, jucării, mâncare) ajunge să ne copleșească și să ne facă să nu mai vrem nimic.

Azi am avut ocazia să mă plimb singură. Deși ploua mărunt m-am simțit minunat doar plimbându-mă ( mi se întâmplă rar să fiu singură cu gândurile mele și să merg pe jos, în ritmul meu). Din obișnuință, fiind pe o stradă principală, am intrat într-un magazin mare cu vitrine sclipitoare. M-am învârtit printre vitrine, am intrat prin raioane, am privit mărfuri și mi-am dat seama că mie nu îmi trebuie nimic. Chiar nimic. Am de toate? Se pare că da. Se pare că nici un produs nu îmi mai era absolut necesar încât să nu plec fără el. Ba da, tot am luat o cremă de mâini pentru Dante, că lui nu îi place deloc pielea uscată de după baie. Atât.

Ce ar fi dacă aș începe să gândesc astfel și despre toate încrutările mele zilnice? Cum ar fi dacă aș începe să mă mulțumesc doar să zâmbesc la năzbâtiile lor, să zâmbesc la întrebările lor, să mă așez mai mult între ei pe covor și  să contruim castele din cuburi și din lego, dacă nu m-aș mai supăra pe toate bețele înșirate prin casă în chip de săbii și aș deveni și eu un cavaler neînfricat?

Nu îmi fac planuri pentru anul ce vine, cum nu mi-am făcut nici pentru cel ce trece, dar una din rezoluțiile lui asta aș vrea să fie: să trăiesc mai mult, să gândesc mai puțin, să mă bucur mai mult, să îmi fac griji mai puțin.

Mama, te rog, zâmbește! îmi spune Dante în timp ce mintea îmi este pierdută în gânduri gri iar cuta dintre sprâncene e tot mai adâncă. Îmi amintesc că am auzit la radio despre cum să faci un exercițiu prin care să reînveți să zâmbești: în fiecare dimineață zâmbești în oglindă. În primele zile ți se va părea prostesc dar dupa o lună de zile va deveni ceva natural.

Poate am să incep și eu exercițiul ăsta. De luni. A, da, azi e luni. Atunci să zâmbim! #FericireaIncepeDeLuni.

 

3 thoughts on “Proiect: să zâmbesc mai des

  • December 18, 2017 at 2:24 pm
    Permalink

    Of, draga mea! Nu am prea multe de spus, nu am experienţa grijilor unei mame, nu mă pot pune deci în pielea ta şi nici n-ar fi corect.
    Îţi doresc doar să poţi avea grijă de sufletul tău şi să nu uiţi să zâmbeşti zilnic, nu doar azi.

    Reply
    • December 18, 2017 at 2:44 pm
      Permalink

      De zambit zambesc eu zilnic, dar simt ca inclina in balanta mai mult incruntatul si nemultumirea de fel de fel de maruntisuri, iar asta imi doresc sa schimb 🙂

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *