Agrafa roșie – Kyle MacDonald

Când am început să citesc cartea mi s-a părut așa, exact ca și coperta: o chestie simplă, între fantezie și realitate. Pe măsură ce am înaintat cu lectura însă m-a prins atât de tare că abia așteptam următoarea întâlnire cu mintea sclipitoare a personajului – autor Kyle MacDonald.

Cartea nu este o capodoperă literară și nici nu se vrea a fi. Dar este genul acela de carte care, atunci când te afli la o răscruce de drumuri, îți poate spune pe unde să o iei chiar dacă acel drum pare cel mai nebunesc cu putință.

Acțiunea cărții nu este nici cu suspans, nici cu mistere sau magie, nici măcar cu final neașteptat. Lucrurile sunt clare de la început: un tânăr canadian își propune să joace un joc specific regiunii sale prin care să schimbe o simplă agrafă roșie de birou pe o casă. Jocul presupune schimbul de obiecte până când se ajunge de la ceva mic la ceva mare.

Cu toate astea, odată ce înțelegi regulile după care autorul se ghidează în drumul nebunesc pe care a pornit, curiozitatea îți este ațâțată și te face să te întrebi continuu ce pas urmează să mai facă.

Este vorba despre o acțiune întreprinsă în zilele noastre, în 2005, cu oameni simpli, conectați prin internet și televiziuni. Nu e nimic magic la mijloc și totuși e o întreagă magie făurită chiar de către oameni.

Autorul vorbește tot timpul despre distracție, despre potențial, despre drum, despre călătorie și, mai ales, despre oameni. Fără oameni, fără punțile create între oameni de pe întreg teritoriul Americii, visul lui nu s-ar fi putut împlini.

Nu știu cum sunteți voi dar eu una mă emoționez de fiecare dată când energia unui grup reușește să înfăptuiască câte ceva uimitor. Mă emoționez la filmele americane în care o întreagă comunitate se mobilizează pentru a rezolva ceva, ajuta pe cineva pentru a construi ceva. Sunt mereu conștientă că puterea mai multor oameni e mai mare decât puterea unui singur om, oricâtă voință ar avea el.

Chiar dacă în final doar Kyle și prietena sa, Dom, au ”câștigat” o casă, se dovedește că fiecare din  participanții la joc a avut de câștigat ceva. În împlinirea visului este implicat chiar și Alice Cooper. Da, Alice Cooper cântărețul. Doar vorbim de America.

Fiecare capitol al cărții este încheiat cu câteva reflecții ale autorului privind experiențele avut și concluziile pe care le-a tras. Sunt reflecții motivaționale care pot fi de folos chiar și scoase din contextul poveștii dar care rezumă foarte bine fiecare lecție pe care și-a însușit-o autorul.

Ceea ce învățăm din experiența asta este în primul rând faptul că nu rezultatul contează neapărat ci drumul pe care mergi, provocările ce îți apar în cale, oamenii pe care îi întâlnești. (Unii nu înțelegeau nimic. Nu era vorba nici despre agrafă nici despre casă, ci despre oameni.)

E o poză în finalul cărții al cărei mesaj este: o astfel de poză nu poate fi cumpărată cu bani.

Pentru că nu despre valoarea materială a lucrurilor este vorba în carte (și în viață până la urmă) cât despre valoarea emoțională, energetică a acestora. (Un obiect valorează doar atât cât este dispus altcineva să-ți ofere pentru el, iar dacă nu schimbi ceva pe bani nu ai cum să atașezi acelui obiect o valoare monetară.)

Eu am închis cartea și am simțit un entuziasm teribil, cu o senzație de iubire pentru oameni,  am citit ultimele capitole cu sufletul la gură, m-am grăbit să împărtășesc cele citite și vă recomand cu bucurie să citiți această carte. Merită din plin.

Oamenii se alătură pentru a pune umărul la împlinirea unor astfel de povești pentru că oamenii au nevoie să creadă în oameni, în latura lor bună și iubitoare. Oamenii vor să facă parte din astfel de povești, să sărbătorească atunci când cineva reușește sau când împreună au reușit ceva special.

Pesimistul vede dificultăți în orice ocazie. Optimistul vede o ocazie în orice dificultate. Iar unii dintre noi pot vedea o casă într-o agrafă de birou.

Trebuie însă să înțelegeți că a fost vorba de multă muncă, de multă imaginație și energie pentru ca acest om să își vadă visul cu ochii într-un an de zile. La începutul acțiunii a avut de ales între a se angaja într-un loc relativ sigur sau a porni într-o acțiune nebunească ce nu îi oferea nici o garanție că va reuși. A ales a doua variantă înțelegând că acțiunea lui nu avea sorți de izbândă dacă o trata ca pe un hobby: Mi-am dat seama că jocul nu mai era un simplu hobby ci se transformase într-un loc de muncă cu normă întreagă. Nu o slujbă tipică de 40 de ore pe săptămână ci o activitate de șapte zile din șapte, 24 de ore din 24.

”One red paperclip” este de găsit pe internet, site-ul există, autorul povestește într-un clip motivațional TED-ex despre experiența sa. Pe măsură ce citeam cartea îi povesteam și copilului meu despre ce se mai întâmplă, stârnindu-i însă curiozitatea pentru a o citi și el la un moment dat. Copiii sunt interesați de astfel de povești și cred că în adolescență le pot fi chiar de folos pentru a le da încredere în ei înșiși.

Kyle MacDonald holds up a red paper clip in front of his house in Kipling, Sask. on Friday, Sept. 1, 2006. The small Saskatchewan farming town is rolling out the red carpet for a weekend-long house-warming party for Kyle MacDonald, who traded up from a red paper clip all the way up to a house.
(CP PHOTO/Troy Fleece)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *