Un weekend prin imprejurimile Buzaului

A trecut un an de la ultima noastra calatorie in patru mai departe de casa si de oras. Cum a dat caldura am si pornit la drum. Am avut ceva emotii nestiind cum se va comporta copilul de un an si jumatate la drum. Mai ales ca in ultimele luni nu am avut masina si am tot mers cu taxiul, motiv pentru care a stat in brațe la mine.

Prima grija a fost sa achizitionam un scaun auto. Am avut placuta surpiza ca micuțul s-a acomodat imediat cu acesta, dupa cateva drumuri prin oras parca stia singur ce e de facut, cum se aseaza curelele si toate cele.

La drum a fost chiar foarte bine. Am plecat odihniti si plini de voie buna. Eu am citit aproape tot drumul, cu voce tare. Povestea prințului Sobur ne-a captat atentia si nici nu am simtit cand au zburat kilometrii. Am mai cantat, am mai discutat, nu a fost nevoie sa recurg la nici un truc sau gadget. Copiii au ras, s-au gadilat, a fost asa cum ar trebui sa fie orice calatorie: o placere.

Ne-am cazat intr-o locatie fara pretentii si dotari, pentru ca nu ne propusesem sa stam in camera ci sa stam cat mai mult pe afara. Reactia lui Dante insa nu a fost de nebagat in seama:

–  Aici vom sta? Ma asteptam la altceva. Nu e nici televizor! Si paturile separate… Erau trei paturi si nici nu ne-am muncit sa le unim, avand in vedere ca eu oricum dormeam cu Horia si ar fi fost inutil sa ne deranjam unul pe altul de eventualele treziri ale lui.

Da, camera l-a cam marcat pe domnișorul nostru invatat cu hoteluri ochioase de cel putin trei stele (nu ca am fi noi niste fițoși dar am participat la diverse evenimente cu astfel de cazări). Spunea ca poate asa traiau oamenii pe vremuri, fara televizor, tableta si altele. A fost o provocare a imaginatiei pentru el.

Am vizitat Barajul de la Siriu si Cascada Siriu, am revazut tabara de sculptura de la Magura. Toate acestea nu sunt chiar foarte aproape de orasul Buzau, asa ca a fost o zi mai mult de calatorit cu masina. Poate un pic prea mult deodata pentru noi care nu am mai iesit de mult, iar eu m-am resimtit. Durerea de cap m-a necajit, probabil si de la vremea destul de innorata, dar pana la urma am avut parte de vreme buna.

Pentru cei mici, Horia si finuța noastră Sofia, a fost distractie si o portie zdravana de natura.

Daca vedeți un morocănos in poza de mai jos sa stiți ca asta a fost starea lui de spirit in general. Motivul: mama nu ma lasa  sa ma cațăr pe pietre, nu mă lasă să ma pierd in padure, nu ma lasa sa ma catăr pe zidul digului si in general nu ma lasa sa fac nimic din ce imi imaginez eu ca as putea face dar ea zice ca e periculos.

Bine, cand am ajuns acasa mi-a spus ca de fapt a fost botos pentru ca nu prea am putut sa stau cu el in brațe, că a simtit ca nu am fost conectati si nu ne-am iubit destul doar noi doi. L-am simtit destul de suparat pentru asta si am incercat sa recuperam in zilele urmatoare, mai ales ca la un moment dat mi-a spus despre Horia ca copilul ăsta e in plus. Bine, noi am dat-o pe gluma, dar el cumva vorbea serios si spunea ca nu recomanda nimanui sa mai facca inca un copil. Sunt momente cand se simte coplesit si incerc sa il ascult, sa il inteleg si sa discutam deschis despre asta.

Aventura săriturilor in apa rece a cascadei s-a lasat si cu o baie la picioare :).

M-am ales si cu un frumos suvenir din calatorie: un portofel cu bufnițe. Cum l-am văzut am zis ca trebuie sa il am. Era si un rucsac superb cu bufnițe dar … am ramas cu gandul la el :).