Juniper – fetița născută prea devreme

Nu intenționam să citesc vreodată o carte care să răscolească în mine unele din cele mai sumbre temeri ale unei mame sau să îmi aduca aminte de cele mai dureroase amintiri de după nașterea celui de-al doilea copil al meu. Dar atunci când am citit câteva fragmente despre și din carte m-a atras faptul că e atât de bine scrisă încât nu te duce în partea cealaltă a trăirii, nu cazi în panta sentimentalismului siropos și nici nu stai cu batista lânga tine.

De aceea m-am bucurat când am văzut că se găsește la Libris, locul de unde îmi cumpăr cea mai mare parte din cărți în ultima vreme.

Cartea asta se citește cu mintea. Eu cel puțin așa am perceput-o. Nu e o carte neapărat pentru suflet deși îți atinge sufletul în feluri nebănuite. E o carte dură, crudă, dar fără a te lovi violent prin cuvinte sau descrieri. Este pur și simplu povestea unui cuplu care a dorit să aibă un copil și a luptat pentru asta deși în aparență e cel mai firesc lucru pe care și-l pot dori doi oameni care se iubesc.

Juniper însă s-a grăbit să vină pe lume atunci când încă nu era ”coaptă”. Părinții au văzut-o formându-se ca bebeluș în incubator și nu prin monitorul unui ecograf. Dar Juniper e o luptătoare. 500 de grame de voință și de viață. 500 de grame de celule ce au ținut părinții țintuiți într-un univers despre care nu bănuiau că există.

Autorii, Kelley și Thomas French, amândoi jurnaliști și oameni de litere, povestesc fiecare propriile trăiri, zbateri  și percepții de-a lungul a șase luni  de durere, de chin, de iubire și de speranță.

Am avut de multe ori inima cât un purice, stomacul în gât și amintirile au dat buzna în mintea mea atunci când am citit cartea. Scrierea este lină, te simți parcă într-o cameră liniștită cu draperii groase, cu sunete estompate. Dar în această liniște se duce o luptă pe viață și pe moarte.

E un întreg proces de îndrăgostire drumul pe care îl parcurg părinții alături de micuța lor. De la aspectul încruntat, cu fața încrețită ca a unui bătrânel și picioarele ca niște bețișoare la aspectul de bebeluș zdravăn e o întreagă transformare răscolitoare. Mi-am amintit propria reacție când mi-am văzut copilul la incubator, fețișoara lui supărată și aspectul letargic, nemișcarea și tăcerea ce domneau în secția de terapie. Mi-am amintit propriile temeri atunci când plecam de lângă el și mă întrebam dacă asistentele de acolo sunt destul de atente la toate sunetele aparatelor, la toate firele cu care era conectat, la branulele și perfuziile care îl înconjurau. Am înțeles că erau normale temerile mele. Mai ales când îl lăsam peste noapte acolo.

Am retrăit frustrarea de a nu putea mulge mai mult de câțiva mililitri de lapte din proprii sâni care totuși păreau că explodează de lapte. Șase luni de zile Kelly nu a știut ce înseamnă alăptarea dar și-a smuls picăturile prețioase din propriul trup cu ajutorul unei pompe electrice. Ore și ore de chin. Mi-am amintit propriul chin de a alăpta primul copil, orele în care stăteam cocoșată cu pompa de sâni în mână, chinuindu-mă să desfund canelele dureroase.

Cartea vorbește și despre medici, asistente. știință versus miracol, dar și despre oameni. Pe grupurile sociale mămicile întreabă alte mămici: care este cel mai bun medic? Iar eu le răspund de multe ori: cel mai bun medic este cel care te înțelege, cu care te înțelegi dar mai ales care te ajută. În carte se vorbește mult despre medici și asistente dar mai ales despre viziunile lor diferite, despre experiențele lor diferite, despre firile lor diferite. Personalul medical este format din oameni nu din roboți. Iar oamenii sunt diferiți.

Părinții aflați în situații ca acestea de multe ori își pierd cumpătul, echilibrul, dragostea unul pentru altul, poate și casa sau jobul. O astfel de poveste de viață te poate zdrncina serios din temelii. Cei doi autori se gândesc de multe ori cu recunoștință la faptul că și-au permis să lipsească de la serviciu, că locuiau în apropiere, că aveau asigurări medicale care acopereau costurile enorme ale unei astfel de aventuri. Sunt prezentate în carte și niște calcule dar și câteva dileme cum e aceea dacă e moral să vrei să salvezi cu orice preț (financiar și sufletesc) viața unui nou născut cu puține șanse de supraviețuire și cu și mai puține șanse de a fi om întreg. O colegă de serviciu o întreabă pe Kelley: Nu era mai bine să se vaccineze un milion de copii din Africa? (cu suma de bani ce a fost cheltuită pe parcursul celor șase luni). După minute de reflecție Kelley răspunde: Mai bine pentru cine?

Deși finalul cărții și al poveștii este știut de la început scrierea te prinde și nu te mai lasă din mrejele ei. După luni de zbateri și emoții viața învinge. Mama ajunge în punctul acela în care se întreabă: ce voi face eu acasă singură cu ea? Cum mă voi descurca eu fără ajutorul asistentelor? Voi ști să o hrănesc, să o spăl, să o schimb?  Mi-am amintit de propriile spaime și de propria nesiguranță. Dar instinctul ne ajută întotdeauna și orice mamă știe ce are de făcut pentru puiul ei.

Cartea mi-a mai conștientizat un aspect: acela al părinților aflați în astfel de situații. Încordarea prin care trec, abandonarea propriei relații și propriei persoane, ruperea de viața normală dinainte, toate lasă urme adânci dacă părinții nu sunt ajutați și sprijiniți. Mi-am amintit de cei doi euro pentru care mi se mulțumește lunar pentru că merg la MagicHome, casa în care părinții veniți de departe cu copiii lor bolnavi și internați în spitale își pot trage sufletul, își pot regăsi crâmpeie de viață și pot primi îndrumare și sprijin. Să stai încordat luni de zile, să uiți să respiri, să te speli sau să mănânci poate fi dureros.

Căutând răspunsuri privind șansele de supravițuire ale copilului, analizând statistici și întrebând personalul cu experiență, Kelley și Tom trag propriile concluzii:

-iubirea contează enorm

-poveștile fac diferența

-sunetele sunt atingeri

-muzica vindecă

-starea emoțională și spirituală a părinților ajută.

Un tată ce are răbdarea și perseverența de a citi patru volume Harry Potter, o mamă ce nu se simte încă mamă pentru ca în final să înțeleagă că a fi mamă nu e doar despre clișee și treburi zilnice de făcut, o fetiță cât o palmă care luptă să ajungă mare – cam despre asta este Juniper.

Cartea este ușor de citit, de parcurs, prin stilul de scriere, fiind vorba de o narațiune, de o poveste reală de viață. Editarea cărții are însă mici greșeli de scriere, cea mai deranjantă pentru mine fiind  aceea a schimbării numelui fetei în câteva capitole din carte, mai precis editarea greșită a numelui. Sper ca la următoarea ediție a cărții să fie revizuit acest aspect.