Cea mai frumoasă amintire de vacanță
La noi în familie este tradiție de mulți ani: când simțim că rutina vieții de zi cu zi ne copleșește, când eu nu mai simt chef și energie pentru gospodărie și gătit, când efectiv de împiedicăm unii de alții și nici casa în care stăm nu ne mai inspiră (întocmai ca Mioriței de nu-i mai plăcea nici iarba), ne luăm lumea în cap.
Când eram doar eu și consortul tineri porumbei îndrăgostiți ne alegeam destinații în funcție de unde mergeau prietenii sau pe unde ne sunt rudele. Nu prea ne uitam la distanțe și nici la mijlocul de transport. Rezistam și în cel comun și la cel împărțit cu prietenii.
De obicei în prima zi în care plecam la drum ne certam ca chiorii, ne contraziceam din orice și în general numai îndrăgostiți nu păream. Dar după trei zile ne întorceam parcă alți oameni. Ne regăseam unul pe altul, ieșeam din rutină, vedeam locuri noi, mai făceam terapie prin shoping la târgurile de ocazie, ne echilibram energiile unul cu altul.
Acum avem doi copii și datele vieții noastre s-au mai schimbat. Nu mai împărțim transportul ci ne folosim de mașina personală (nu prea își dorește nimeni să plece la drum cu doi năzdrăvani pe cap dacă nu sunt ai lui). Ne alegem distanțele în funcție de vreme, de vârsta copiilor, de starea lor de sănătate și de răbdarea și gradul nostru de toleranță sau oboseală.
Am descoperit că există locuri frumoase și în apropiere de localitatea noastră, am constatat că nu trebuie să mergem sute de kilometri ca sa vedem un brad și un munte (vorba soțului) ci le putem avea la doar două ore cu mașina.
Mergând pe această idee anul trecut în vară ne-am făcut bagajele cam în doi timpi și trei mișcări și am plecat cu copiii la verdeață și relaxare. Am zis sa profităm de câteva zile libere și să evadăm din cotidian.
Desigur, acum am fost mult mai organizată, nu am plecat așa la întâmplare. Am căutat pe internet cazare, am luat recomandări, am dat telefoane, am comparat tarife, am ales în funcție de necesitățile familiei noastre. Pâna la urmă nu e totuna să pleci tu și soțul la drum și să pleci cu doi copii după tine (apropo, daca aveti de gând să plecați în vacanță și vreți să faceți cea mai bună alegere vă recomand Momondo – un motor de căutare gratuit ce compară milioane de tarife pentru bilete de avion, hoteluri și închirieri auto la nivel global).
Acum să vă povestesc cum visam eu vacanța noastră la Lepșa.
În primul rând îmi imaginam că voi avea timp și liniște să respir aerul de munte, să admir peisajul, să îmi fac o cafea pe care să o beau în liniște în grădină, să citesc din cartea pe care o aveam cu mine. Îmi imaginam apusuri de soare petrecute alături de soțul meu din balconul camerei în timp ce copiii dormeau liniștiți.
Cum a fost de fapt.
Când am ajuns acolo nici nu am apucat să intru în cameră. Copiii și-au scos pătura, jucăriile, culorile și caietele și au făcut picnic. Copilul mic avea un an și puțin, adică exact perioada când nu e nici prea stabil pe picioare, nici nu știi ce vrea nici nu întelege ce vrei de la el. Plus curios să vadă tot ce e prin preajmă, să atingă tot, să tragă tot. M-am așezat și eu lângă ei, am făcut câteva poze regulamentare pentru FB cât să știe lumea că am ajuns și să ne invidieze pentru peisajul din jur.
Cum necum am ajuns la un local din apropiere să mâncam. De parcă am avut liniște măcar aici. Du-te, vino, pune, trage, prinde copilul, adu copilul, acum mănânci tu, acum mănânc eu, dă-i și lui, nu vrea, vezi că a vărsat, vezi că a căzut, aduceți-ne nota, hai să mergem în cameră că nu mai pot.
Nici în cameră nu am avut parte de apus de soare, de vreo pagină de carte citită sau de vreo clipă de tihnă. Schimbă năzdrăvani, spală mânuțe, spală piciorușe, pune pijamale. A, ba da, am citit. Dar nu ce visam eu ci ce au vrut ei: povești. Multe povești pentru că somnul nu venea așa ușor.
Ce a fost frumos însă a fost că cei mici au dormit pentru prima dată împreună singurei. Până la urmă parcă nu a fost chiar așa de rău.
A doua zi dimineață nimeni nu ne-a servit cu micul dejun la pat. Nici nu știu când am ajuns în bucătărie, când am pregătit diverse, când am băut cafeaua mai fugind după cel mic, mai desenând cu cel mare. Plimbarea prin localitate a fost plăcută, chiar relaxantă, frumusețea locurilor ne-a cucerit. Dar de liniște am avut noi parte? Nu prea pot spune. Copilul cel mare cânta, filma, făcea un tărăboi teribil, fericit că este acolo, între munți.
Ziua a treia a debutat cu o indigestie puternică pentru mine. Nu puteam ridica nici capul de pe pernă. Nu tu pastile, nu tu farmacie, nu nimic. A plecat soțul în zori de zi să caute pe la vecinii de pensiune ceva care să mă pună pe picioare. Adio cafea băută cu o carte în față și cu munții în apropiere. Dar m-am bucurat din suflet că am fost eu și nu au fost copiii. Până la urmă mi-am revenit și am plecat într-o nouă aventură: vizita la Târgul Secuiesc.
Cu toate acceste aventuri și cu toate că nu a fost deloc cum mi-am imaginat pentru noi a rămas prima vacanță adevărată petrecută în patru și una dintre cele mai frumoase amintiri de vacanță. Deși nu mi-a fost ușor, nu mi-am dorit nici o clipă să mă aflu în altă parte decât acolo, cu cei dragi mie. Deși nu a fost liniște și nu prea am apucat să îmi trag sufletul, nu aș fi vrut nici o secundă să fiu doar eu cu soțul în această aventură.
Sigur, uneori visez și eu să plec într-o destinație de vis, cum este cea în care s-au filmat marile pelicule de Oscar. Visez și eu uneori să ajung în destinațiile exotice pe care ni le propune Momondo pe site-ul său și evadez uneori cu gândul în locurile prin care mă poartă imaginile de pe Instagram ale Momondo. Dar până vor crește copiii adun amintiri de aici, mai de aproape. Deși dacă studiez bine ofertele și ne organizăm temeinic sunt sigură că vom putea călători și prin Europa la fel de ușor cum o facem până la Buzău. În ziua de azi distanțele s-au micșorat pur și simplu.
Voi aveți vreo amintire de neuitat din călătoriile voastre? Vă aștept să împărtășiți într-un comentariu această amintire si puteți fi premiat de către Momondo cu un city-break de 500 euro sau unul dintre cele 5 vouchere de călătorie în valoare de 50 euro.
Articol scris pentru proba 2 din concursul Spring SuperBlog 2018 pentru Momondo.
Cateodata mi-e dor de timpul cand erau copiii mici (si draguti). Apoi citesc un articol precum acesta si ma bucur ca au crescut 🙂
Hai ca m-ai facut sa rad. Dar intteleg perfect ce vrei sa spui. Totusi din cand in cand experimentezi senzatiile astea cu frumusetea de nepoata, asa ca nu prea apuci sa ti se faca dor :).
Tu ai doi nazdravani. Mie nu mi-a fost greu niciodata în calatoriile facute cu fiul meu. Nu se aventura, nu pleca de lânga mine… doar când ajungeam în parcuri îsi facea de cap.
Ca si Dante al vostru, si fiu-miu avea pasiunea desenatului. Uneori ne asezam pe banca si el desena peisaje. Mergeam sa vizitam muzee si expozitii de pictura. Din pacate, i s-a cam sters pasiunea pentru desen/pictura, dar la vernisaje – si evenimente de gen – participa si acum.
Da, cand eram doar cu Dante, era mai ușor. Era un copil liniștit și ascultător. Zic era pentru că acum e un preadolescent plin de energie si indaratnic,gataoricand sa ne puna nervii la incercare.El vroia sa urce pe munte sa se bata cu ursul,iti dai seama ? :))).
Pariunea pentru desen nu cred ca dispare cu adevarat, doar se mai ascunde si apare la momentul in care omul are nevoie de o evadare. Asa si la fiul tau, va reiesi la iveala cand nu te astepti.
Noi am avut puține ieșiri. Cea mai frumoasă amintire de vacanță e din 2013, ultima dată când am fost la mare
Eram în ultima zi din sejurul la mare. Bagajele le făcusem, așteptam să vină ora să plecăm. Am decis să facem o ultimă plimbare pe malul mării, să ne luăm rămas bun de la ea, cu promisiunea că ne vom întoarce. Nu știm când, dar ne vom întoarce.
Marea era agitată, gri, cu valuri mari și înspumate. Era înnourat și bătea un vânticel destul de rece, însă apa mării era caldă. Incredibil de caldă. Ne plimbam desculți pe mal, având grijă să nu ne udăm prea tare ca să nu ne fie frig. Am ajuns într-o zonă mai pustie și ne-am oprit. David era entuziasmat de valuri și m-a prins și pe mine entuziasmul. Ne apropiam de ele tiptil și fugeam repede din calea lor, să nu ne prindă. David râdea în hohote și striga cât îl ținea gura : “Mami, fugi, să nu te prindă! E apă de foc, ajutooor!!!!” Ne imaginam apoi că suntem pescăruși și zburam deasupra valurilor și prin valuri. Ne imaginam că suntem căței sau căluți și alergam prin valuri, sărind și râzând din tot sufletul. Apoi David se ducea departe și alergam unul spre celălalt, cu brațele deschise și ne strângeam tare în brațe când ne întâlneam învârtindu-ne prin valurile înspumate.
Ne-am jucat și am râs și ne-am bucurat din tot sufletul de ora asta a noastră și a mării. Ne-am udat pe haine și ne era frig, dar râdeam și țipam de răsuna plaja de voioșia noastră. Și nu conta ce zic ceilalți, nu conta ce cred ceilalți despre un adult care se zbenguie în neștire pe malul mării. Eram eu și David și marea și norii și joaca noastră.
Asta e amintirea mea cea mai de preț și sper să ajungem curând să o reedităm și să o includem și pe Eliza în joaca noastră.
Eu cred ca cel mai mare avantal al faptului de a avea copii este ca te poti copilari cat mai mult timp fara ca asta sa para ciudat :).
Imi inchipui ce bucurie a fost acolo si ce frumos a fost. Va doresc sa aveti parte si cu Eliza de astfel de momente! Multumesc mult de comentariu si de impartasirea aceste frumoase amintiri!
Cred ca oricum amintirile acestea sunt cele care raman mai apoi. Daca e sa ma gandesc acum la prima amintire care imi vine in minte, cred ca ar fi vorba despre ultima noastra excursie, in Thailanda, cand Sofia a inceput, la un templu, sa se catere pe toate statuile si sa le imbratiseze “ca sa nu mai fie suparate”. Ceea ce practic poate fi considerat blasfemie :). Pana la urma nu ne-a zis nimeni nimic, dar am stat putin stresata :).
Asta da o amintire care sa iti dea mereu fiori :)). Copiii te pun de multe ori in situatii neprevazute. Multumesc ca ai impartasit cu noi aceasta amintire!
Când am citit articolul tău prima vacanță la care m-am întors în timp a fost cea de la New York. A fost ultimul concediu important înainte de a deveni părinți. Și a fost wow! Speranța mea e să ne întoarcem acolo cândva, cu copii cu tot. 😀
Ar fi frumos desi pe mine m ar coplesi gandul la combinatia new york si copii :). dar sa mai creasca si ne resetam asteptarile.
E ciudat, dar pana sa apara micul P. in viata noastra, nu prea ieseam din Bucuresti. Acum, chiar daca nu mergem in vacante propriu-zise, la cateva saptamani tot mai evadam in excursii de o zi in zone relativ apropiate. Cea mai frumoasa amintire este de anul trecut cand am fost in miniconcediu la Curtea de Arges si am vazut prima data Transfagarasanul. A fost un sentiment minunat de frica (cand vedeam stancile abrupte de langa noi) amestecata cu extaz in fata frumusetii naturii. Ca sa nu mai spun ca acolo, in curtea pensiunii Pavel a facut primii pasi afara, netinut de mana. A fost o vacanta in care, la fel ca tine, nu m-am odihnit deloc (doar aveam un pitic de 1 an si o luna cu mine) dar cu toate astea am savurat din plin fiecare clipa. Si cred ca pana la urma despre asta este vorba- de senzatia aceea unica pe care o simti cand descoperi ceva nou si frumos, de energia pozitiva a locurilor vizitate, de bucuria de a fi alaturi de cei dragi intr-un mediu diferit…
Ce amintire frumoasa! primii pasi in mijlocul naturii, chiar ca e ceva de neuitat. sa stii ca nici noi nu ne prea plimbam inainte sa avem copii, sau nu asa de des si dornici sa descoperim locuri noi. acum ma bucur de bucuria si uimirea lor.
Am si eu o gramada de amintiri frumoasa din vacanta, insa nu cu copilul. Sa sperm ca anul acesta il vom lua cu noi.
mi-ar placea sa ne impartasesti o amintire speciala, deosebita. poate castigi premiul cel mare cu ea 🙂
Sunt prea multe amintiri plăcute, nici nu aș ști pe care să o rememorez. Noi călătorim destul de mult cu copiii. Plecăm de câte ori putem , fie plimbări în afara orașului, fie călătorii mai lungi. Uneori mi-e dor de vacanțele doar cu soțul, cu leneveală și citit mult, fără să tragă cineva de mine. Dar iubim să călătorim și cu copiii. Cred că cea mai reușită vacanță a fost cea când fiul meu avea un an și un pic și am văzut jumătate de Franța.
jumatate de Franța cu un copil asa de mic? ati apucat sa vedeti ceva? eu am senzatia ca daca merg cu ei undeva, mai ales asa de mici, nu vad decat picioarele calatorilor, abia am raggaz sa ridic ochii spre cer :)))
Uneori, vacantele cu copii, nu-s chiar vacante pentru parinti. Mai ales cand sunt mici si zici ca te muti cand te apuci de impachetat. Dar ce bine ca se fac ei mari repede. Siiii, acum cea mai frumoasa amintire, nu? Hmmm, nici nu mai stiu prea, dar cred ca plajele din Thailanda nu prea mai pot sa mi le scot din cap.
Din fericire am invatat sa fac bagaje ca un globe trotter, adica sa iau doar strictul necesar fara sa car toata casa cu mine dar tot se aduna ceva lucruri. thailanda.. hmmmm, nu ne povestesti mai multe? ar fi interesant de aflat.
Fiecare călătorie e o amintire frumoasa, pt ca e unica. Totuși, rămâne în sufletul meu luna de miere petrecuta în Egipt și, 10 ani mai târziu, aniversarea petrecuta la Paris și împlinirea unui vis: sa vad Parisul.
O, dar tu chiar ai amintiri superbe si exotice. sa o tineti tot asa si cu pitica dupa voi!
M-ai făcut să-mi fie dor de ducă! Pentru mine fiecare vacanţă este unică, are ceva special, indiferent de destinaţie. Vacanţa care mi-a rămas cel mai adânc întipărită în suflet este cea pe care avut-o în Bali, în luna noastră de miere.
Luna de miere nu se uita niciodata :). Si mie mi s a facut dor de ducă. Sper să evadăm curând pe undeva :).
Ah, ce bine prinde articolul tau! Am sa ma folosesc si eu de Momondo ca sa vad ce pot face pentru visata mea vacanta in Grecia :))) Anul asta acolo am vrea sa mergem! Si visam la asta de ceva ani buni. Sper sa fie in sfarsit un vis devenit realitate 🙂
Grecia să ffie atunci. mult succes!
Amintiri dragi am din vacanță de la inceputul verii trecute. Fusese așa greu până atunci cu totul- stres la serviciu, mândra avusese un puseu de creștere, nu am plecat liniștiți, chiar stresați că vom veni și mai tracasați. Dar a fost de vis, copilul zici ca era altul, noi am intrat parcă în alt timp. Nu mă pot opri la o amintire că au fost zile una și una.
uneori doar o schimbare de peisaje poate repune familia pe linia de plutire. mai ales copiii au nevoie de mici evadari.
“Totul e bine când se termină cu bine”, aşa spune un celebru proverb. În cazul vostru -copiii au fost sănătoşi, vacanța s-a încheiat fără prea multe peripeții, aşadar a fost bine, totuşi.
Voiam să-ți povestesc despre o peripeție petrecută în oraşul tău natal, nu pentru că ar fi nepărat cea mai frumoasă amintire, ci oentru că este altfel.
Soțul meu a fost “însărcinat” pentru o perioadă destul de scurtă cu promovarea imaginii unei firme. Nu era cine ştie ce, doar denumirea mai pompoasă, că el, de fapt, trebuia să lipească nişte afişe în diferite oraşe şi dacă tot nu plăteam combustibilul de ce să meargă singur când puteam şi eu să profit de această ocazie?! Copilul se săturase de plimbări, asă că a rămas acasă cu mătuşa şi noi am pornit la drum de dimineață pregătiți sufleteşte pentru distanța de vreo 500 de kilometri pe care o aveam de parcurs (dus-întors). Itinerariul a fost frumos, am făcut opriri ori de câte ori am vrut sau am simțit nevoia de a ne dezmorți, am aacultat muzica favorită şi am prins în obiectiv toate imaginile care mi s-au părut deosebite. În Galați mi-a plăcut nespus faleza, mastodontul “Prometeu” legat cu parâme zdravene de stâlpii unui ponton, curgerea cenuşie a Dunării ce purta cu ea şlepuri şi alte ambarcațiuni, insulițele prezente din loc în loc, portul. Am mâncat o specialitate a casei pe bază de peşte, deosebită, iar apoi am fugit spre Brăila. După ce l-am ajutat la lipirea afişelor prin diferite zone ale oraşului, admirând ici o catedrală, dincolo o clădire deosebită sau chiar două, gemene, situate de o parte şi de alta a străzii, am avut parte de o surpriză. De nicăieri a apărut o maşină a Jandarmieriei din care a coborât, chiar în fața noastră, un jandarm (ce altceva? ) cu o mină nu tocmai prietenoasă. Am înghețat bănuind că fusesem văzuți cu ajutorul camerelor de supraveghere şi ştiind că nu aveam voie să lipim afişe pe stâlpii de electricitate şi în alte câteva locuri. De frică am început să turui scuze, promițând că le vom dezlipi, ceea ce am şi făcut, scăpând de o amendă dextul de consistentă, cred. A fost drăguț, totuşi, pentru că ne-a acceptat scuzele şi ne-a iertat. Mai rămăseseră câteva afişe, dar cine a mai avut chef de ele?!? Am şters-o rapid spre casă pentru a nu ne prunde noaptea pe drumuri, mai ales că Alex mă tot suna întrebându-mă când ajung. Locurile şi peisajele de vis ce ni s-au perindat prin fața ochilor ne-au rămas lipite de suflet şi telefoane, dar nici emoția puternică prin care trecusem nu ne-a părăsit prea curând. Cred că nu am mai văzut asemenea întinderi de stuf ca în zona aceea în toată viața mea. Sunt amintiri ce ne vor înfrumuseța zilele pentru multă vreme. Ştii că mi-au cam făcut cu ochiul premiile puse în joc pentru cei care comentează? Era şi normal. Multă baftă, dragă Vavaly şi să aduni cât mai multe amintiri şi premii frumoase de-a lungul drumurilor tale! 😊
Multumesc ca ai impartasit aceasta amintire amuzanta si nu prea! Data viitoare cand mai vii prin zonă, Braila, Galati, da de stire sa pun de o cafea si sa ne vedem
Premiul imi face chiar si mie cu ochiul :).
P.S. -este valabil proverbul şi în cazul nostru.
Nu am depăşit granițele țării până acum, dar nu se ştie niciodată. 😆
eu cred ca trebuie doar putina organizare. nu cred ca e chiar atat de scump. doar trebuie alese cu grija destinatiile, sa fie pe sufletul vostru, nu neaparat la moda.