Peter – iepurașul salvator

A fost odată ca niciodată un iepure. Nu, stați puțin, iepurele sunt eu și încă sunt aici, cu voi, pentru a vă spune povestea asta. Poate peste niște ani se va vorbi despre mine ca despre o celebritate sau ca despre un personaj de film. Dar să o luăm cu începutul.

Sunt Peter Iepurașul, iepurele poznaș. De fapt sunt un iepure ca toți iepurii dar am multă energie,   multă voioșie și … o jachetă albastră. Da, ați auzit bine, port o jachetă albastră. Probabil un băiețel (sau o fetițâ) a pierdut-o prin pădure și nu s-a mai întors după ea. Mie mi-a plăcut   mult așa că mi-a fost milă să o las să se piardă de tot. O port cu mândrie și mă face să mă simt mult mai important. Da, de fapt asta este ceea ce mă caracterizează pe mine: îmi place să mă simt important, îmi doresc să ajung celebru, să fac măcar o faptă măreață și să se fiu cunoscut în toată lumea. Sau măcar în orașul meu. De fapt nu este orașul meu, este orașul de la marginea pădurii.

Pădurea este casa mea și a fraților mei, a animalelor de tot felul, a păsărilor și insectelor.

Dar într-o zi, cum mă plimbam eu așa ca un personaj important pe la marginea pădurii, am găsit pe jos un bilețel. Pe moment am înlemnit când am citit ce scria acolo (Haideți, nu căscați gura ca la dentist că știu să citesc. Normal că știu să citesc, să vorbesc și să povestesc. Doar sunt personaj de poveste, ați uitat?). M-am uitat cu atenție pe schițele și planurile de acolo, mi-am imaginat cum va fi și m-a luat cu tremurat. Am dat fuga la înțeleptul pădurii, domnul Bufnițoi, și i-am arătat și lui ceea ce găsisem.

A, da, am uitat să vă zic ce am găsit. Oare voi ați ghicit deja ce m-a speriat pe mine așa de tare? Dacă nu, o să vă spun eu.

Era un proiect al unui mare magazin comercial ce urma să fie construit…. nici acum nu ați ghicit? Exact. Urma să fie construit tocmai pe locul pădurii noastre. Cum să nu te ia tremuratul?

Nu am mai stat pe gânduri și am început să mă agit: dacă nu fac acum repede ceva ne pândește un mare pericol. Bine, recunosc, în sinea mea mi-am spus și că acesta e momentul numai bun să mă afirm și să devin cu adevărat celebru. Dar simțeam și că depinde de mine să salvez pădurea și soarta animalelor.

Am început să alerg ca un apucat de la o casă la alta, de la un cuib la altul, de la o scorbură la alta. Mă rog, am bocănit pe la toate locurile în care stau ascunse animalele și păsările pădurii.

-Ce ne facem fraților? Oamenii erau prietenii noștri și acum vor să ne distrugă?

Animalele mă priveau neîncrezătoare. Nu le venea să creadă că oamenii ar face așa ceva.

Mi-am asumat rolul de spion și am promis că voi cerceta această problemă importantă. Dar ce puteam face?

Mi-am zis că cel mai bun loc pentru a începe cercetările era la primărie. Într-o dimineață m-am ascuns în rucsacul unul băiețel venit în excursie cu clasa și astfel am ajuns în oraș. Primăria nu era greu de recunoscut, doar e cea mai importantă clădire din oraș. Cum am văzut că se deschide ușa cum țușt și eu în holul primăriei. M-am strecurat tocmai în biroul primarului. Am stat o zi întreagă pitit după un teanc mare de hârtii încercând să aflu cât mai multe detalii. De unde, nimeni nu pomenea nimic depsre marele centru comercial sau despre tăierea vreunei păduri. Oare mă înșelasem eu? Imposibil. Eu am întotdeauna dreptate.

După ce am mâncat toți morcovii din închipuirea mea și mi-am ros o mulțime de fire de blană și colțurile urechilor, am decis că e cazul să caut în altă parte. Dar unde? Era deja noapte, nu mai știam drumul spre pădure, îmi era foame și somn. Mi-am făcut un culcuș din tot felul de foi și documente și am adormit buștean, visându-mă super erou cu poza pe afișul din centrul orașului.

Glasuri de copii m-au trezit din somnul adânc. Am deschis ochii și m-am speriat. Era deja dimineață și oamenii începuseră să vină la serviciu. Unde să fug? Unde să mă ascund? Ce să fac? Un grup de copii gălăgioși au dat năvală pe ușă.

-Bună dimineața domnul primar! au spus ei în cor.

Am dat să mă strecor printre ei și să o șterg iepurește afară dar un glas de copil  a sunat strident:

-Hei, asta e jacheta mea! Si numai ce am simțit cum o mână mă înșfacă zdravăn de urechi. Ce puteam  să mai fac? M-am ghemuit și l-am privit în ochi. Nu pentru multă vreme însă. M-a îndesat în rucsac și gata, mi s-a stins lumina.

Mai departe nu vă mai povestesc că nu a fost deloc interesant. M-am trezit într-o cușcă (eu, în cușcă!!!), cu o mulțime de morcovi alături și cu niște foi de varză pe lângă. Nici jachetă nu mai aveam pe mine. Și-o revendicase puștiul fără rușine. Am încercat eu să îi explic ce e cu mine și ce caut dar se pare că doar în povești iepurii vorbesc. Când pătrund în realitate nu-i mai înțelege nimeni.

Dar credeți că m-am dat bătut? De unde atât. Am reușit să trag cu lăbuța o foaie de hârtie și un creion și, pe când copilul dormea, am făcut un desen. Cum ce desen? Am desenat pădurea, animalele, pe frații mei. Încercam să îi transmit copilului că am și eu o casă. Și bine am făcut.

Dimineață, când s-a trezit copilul (apropo, îl cheamă Mihai) și a dat cu ochii de desen a înțeles că eu nu sunt un iepure pe care să îl ții în cușcă. M-a eliberat și a mers cu mine până la marginea pădurii. Dar eu nu vroiam să fug, eu vroiam să salvez pădurea. El vroia să se întoarcă în oraș, eu mă țineam după el. Până la urmă s-a gândit și mi-a spus:

-Măi, tu ești un iepure fermect și sigur ai ceva de spus.

Așa că a scos din geantă culorile și caietul de desen și …nici nu am mai stat pe gânduri. Am făcut un desen aproape la fel cu cel pe care îl văzusem eu.

PETER RABBIT

-Ahaaa, deci asta pune la cale tatăl meu, arhitectul. Nu pot să cred! Cum să facă așa ceva? Nu am să îi dau voie.

M-a invitat (da, acum ne înțelegeam altfel și nu m-a mai înșfăcat de urechi) să intru înapoi în rucsac și am pornit-o spre primărie. Acolo era și biroul de arhitectură al orașului.

Ca să nu mă întind prea mult cu povestea vă zic doar că tatăl lui nu a vrut să îl creadă că un iepure desenează și că adulții nu au vrut să audă de renunțarea la planul lor măreț. Ce era de făcut?

Dar iată că spiridușii pădurii nu ne-au lăsat la greu (Normal că sunt și spiriduși în poveste. Ați văzut voi poveste fără spiriduși?). Datorită lor fiecare copil a visat despre cum pădurea urma să dispară, despre cum animalele nu vor mai avea case și vor muri de foame.

Dar nici eu nu am stat degeaba: am mers în pădure și am adunat cu mic cu mare animale, păsări, insecte și am mers cu toții în oraș, la toți copiii. Vă puteți închipui cum a fost dimineață când locuitorii orașului au văzut fiecare copil însoțit de câte un iepure, o vrabie sau un păianjen. Ne-am îndreptat cu toții către primărie. Eu stăteam pe umărul lui Mihai și țineam în lăbuțe schița care mă făcuse să îmi bag pielea în saramură.

Cum s-a terminat până la urmă povestea? Păi credeți că puteau adulții să se pună cu o mulțime de copii hotărâți și cu o mulțime de animale gălăgioase? Nu au avut încotro și au renunțat la proiect.

Cât despre mine….ei bine, m-am ales desigur și cu celebritate și cu poza mea pe cel mai mare panou din oraș. Vă întrebați dcacă mi-am primit înapoi jacheta albastră? Sigur că am primit-o înapoi. După o așa aventură meritam să o primesc. Și apoi orice super erou are câte un accesoriu distinctiv, nu-i așa?

Cam asta a fost oameni buni povestea mea. Povestea unui alt iepure pe nume Peter o puteți vedea in cinematografele din România  din 30 martie 2018. Trebuie să recunosc că el trece prin aventuri și mai și decât mine dar sper că nici cu mine nu v-ați plictisit.

 

Poveste scrisă pentru Spring SuperBlog 2018 – proba InterComFilm.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.