Cum să fii o mamă ”leneșă” – de Anna Bîcova

Când am auzit prima dată de cartea Cum să fii o mama lenesa mi-am dorit și eu tare mult să o citesc. Nu neapărat pentru că vroiam să aflu cum să devin o mamă leneșă ci pentru că intuiam că nu este vorba doar despre asta în carte. Și am avut dreptate.

De fapt titlul cărții este Copilul independent dar cele doua titluri sunt strâns legate între ele.

Dincolo de titlul amuzant și de aspectul de carte haioasă pentru adolescenți, subiectele abordate în carte sunt cât se poate de serioase. Se vorbește despre control, despre independența părinților, despre fricile și anxietățile părinților, despre somn sau organizare, despre toate acele probleme care dau bătăi de cap părinților. De fapt este vorba despre comportamentele copiilor ce reflectă comportamentele părinților fără ca cei din urmă să conștientizeze asta.

Un dialog pe care l-am reținut din carte și pe care din păcate îl întâlnesc de zeci de ori în parc este următorul:

• Petia, du-te imediat acasă!
• Mamă, ce, am înghețat?
• Nu, ți s-a făcut foame!

De câte ori nu am văzut părinți sau bunici care întrerup jocul copiilor ca să le dea să bea apă ”știind” ei sigur că îi este sete copilului. La fel și cu mâncarea alergând după ei prin parc cu un iaurt sau o banană știind ei că îi este foame copilului. Eu am fost dintotdeauna o mamă prea leneșă pentru a depune un astfel de efort inutil. Copilul știe mai bine când îi este sete și are gură și mijloace să ceară. Chiar și atunci când nu știe vorbi tot știe să ceară apa sau mâncarea. Dacă însă nu este lăsat să o facă va învăța că asta nu este responsabilitatea lui și se va obișnui ca altcineva să hotărască pentru el chiar și în lucruri atât de normale ce țin de propria fiziologie.

Atunci când am citit fragmentul următor am zis: cartea asta este despre mine. Mare dreptate i-am dat autoarei:

”Eu sunt o mamă lenesă. Mi-a fost lene să-mi hrănesc copiii prea mult timp. La un an le puneam lingurița în mână și mă așezam să mănânc alături. La un an și jumătate copiii mei deja mâncau cu furculița. Sigur, înainte să li se formeze definitiv deprinderea de a mânca singuri am fost nevoită să spăl și masa și podeaua și copilul după fiecare masă.”

Dar vă zic, asta cu spălatul nu durează o veșnicie. Poate cel mult trei luni. Dar apoi ce fericire: copilul mănâncă singur și eu pot mânca liniștită.

Premisa de la care pleacă mulți părinți când fac ei pentru copii este că aceștia sunt mult prea înceți. Da. așa este și e normal.

Dar la doi ani copilul spune la orice: fac eu singur. De ce să îi tai aripile și să faci tu în locul lui? De ce să gândești tu pentru el și să hotărăști că nu poate? Tot ce ai de făcut e să îl observi, să fii lângă el să îl ajuți și să îl îndrumi. Iar această deprindere de a-l observa și sprijini fără să faci tu în locul lui va fi de folos de-a lungul întregii copilării și adolescențe. Până la urmă dacă acum îi legi șireturile și decizi că îi este sete tot la fel îi vei alege și profesia și nevasta? Și nu, nu e o gluma, în carte sunt multe exemple în acest sens. Anna Băcova are peste 20 de ani de experiență profesională și ne împărtășește în carte o mulțime de situații pentru a ilustra capitolele in discuție.

Este weekend. Adulții vor să stea mai târziu în pat, mamele au mereu nevoie de somn. Copiii însă sunt primii care se trezesc. În weekend, că altfel în zilele de școală greu îi urnești. Ai două variante: să te trezești și tu și să le fii imediat la dispoziție sau să te întorci pe partea cealaltă și să le spui că acum au  ocazia să arate cât de mari și descurcăreți sunt. Vă spun că a doua variantă e de preferat din două motive: mama se odihnește iar copilul își exersează independența și își demonstrează că poate.

Cam pe la 5 ani copilul este capabil să își scoată un iaurt din frigider, să își toarne lapte și cereale, să își facă un sandvici, să își aleagă un fruct. Pentru două ore nici nu îi trebuie mai mult. Puteți avea surpriza să vă facă și cafeaua, să vă aducă micul dejun la pat. Ce dovadă mai prețioasă de iubire din partea unui copil poate fi decât asta? De ce să îi privăm de această posibilitate?

Nici la primul copil nu am fost o mamă care să intervină în acțiunile copilului, în joaca lui sau în modul în care acesta își gestiona situațiile cu alți copii. Acum, la cel de-al doilea copil, am devenit chiar mai atentă la modul în care acesta se descurcă plăcându-mi foarte mult să observ, să mă minunez de cât de bine știu copiii să se descurce, cum învață ei din fiecare experiență trăită și cum știu să o aplice a data următoare. Chiar și în situațiile de conflict, dacă adulții intervin cât mai puțin spre deloc copiii se descurcă atât de bine. De multe ori doar din priviri reușesc să se înțeleagă și să rezolve situațiile.

Până la urmă rolul părintelui este de observator și îndrumător. Copilul   știe că are sprijinul părintelui oricând are nevoie de el, înțelege că  indrumările părintelui sunt spre binele lui dar deciziile e bine să învețe să le ia singur chiar și cu riscul de a greși. Până la urmă ce greșeli capitale poate face un copil încât să nu poată fi indreptate? Ce greșeli poate face un școlar încât să nu poată fi depășite? Dar învățând să gândească cu propria minte, știind că se poate sfătui cu părintele fără ca acesta să decidă pentru el, în adolescență și apoi în viață cred că va alege cu mare atenție și va decide doar după ce va cumpăni bine fiecare situație, nu se va arunca cu capul înainte doar pentru a demonstra că poate și el, dincolo de mama și de tata. Eu am fost un copil pentru care au decis de cele mai multe ori părinții și a trebuit să fac prea multe greșeli în tinerețe pentru a ajunge la maturitatea necesară dezvoltării mele.

 

Este un capitol numit ”Ce fel de mâncare fac mamele leneșe”. Vorbeam cu niște doamne cu copii de acum mari, la casele lor și le povesteam diverse despre mine și copii. Iar ele îmi povesteau despre cum nu reușeau deloc să se odihnească, să respire când aveau copii. Îmi povesteau despre cum veneau de la muncă și făceau oale cu mâncare iar copilul deja adolescent venea aceasă și vroia cu totul altceva iar ele imediat mergeau în bucătărie și se apucau de preparat. Îmi povesteau despre câte ore petreceau în bucătărie și câte duminici își petreceau muncind pe brânci deși erau singurele zile libere.

Eu am decis că sunt prea leneșă pentru astfel de ”sacrificii”. Mâncărurile pot fi simple, rapid de preparat, cu respectarea a ceea ce îi place copilului chiar dacă asta înseamnă să gătești la nesfârșit paste și orez cu piept de pui. Degeaba fac eu nu știu ce mâncăruri sofisticate dacă e vară iar copilul preferă să mănânce doar fructe și legume. La ce bun să pierd timp în bucătărie când pot profita și eu de preferințele lui pentru a mai reduce numărul de calorii și cantitateaa de grăsimi pe care o mănânc?

O altă expresie de care ne lovim constant în viața de părinți este ”nu ai voie”. Sunt așa de mulți nu ai voie în copilărie iar copiii parcă sunt dispuși să apese, să tragă și să atingă tot ce ”nu au voie”.

Dar oare chiar nu au voie? De unde iese întrebarea asta? De ce nu au voie? Interesele cui dictează acest nu ai voie? Pentru că se vor murdări și va trebui să spălăm hainele? Pentru că ne e greu să îl ajutăm să se urce pe acel leagăn înalt? Pentru că nouă ne e frică de câine și  nu vrem să lăsăm nici copilul să atingă un cățel cu care alți copii se joacă nestingheriți? Pentru că noi avem niște fobii și credem că și copilul nostru ar trebui să nu atingă acele chestii care pe noi ne înspăimântă?

Pentru dezvoltarea independenței uneori trebuie să sacrificăm ordinea stabilită, dar, așa cum arată urmările, sacrificiul merită. Dezordinea este temporară, dar deprinderile căpătate sunt permanente.

Despre școală și responsabilitățile copiilor:

Facem ghiozdanul copilului, controlăm temele, ne străduim să aibă teme perfecte, ținută impecabilă. Iar asta se obține cu lupte zilnice, cu contrări și certuri: copilul nu are chef de teme, nu știe unde și-a pus caietul, nu scrie frumos, nu îi place deloc cămașa apretată și călcată. Dar oare de ce ne străduim noi atât? Facem asta din dorința de a-l ajuta pe copil sau din dorința de a evita o apreciere negativă a propriei persoane? ”Ce va spune asta despre mine? Dacă uită un manual ce va spune despre mine profesorul? Dacă nu va termina facultatea ce vor spune prietenele despre mine ca părinte?”

Sunt 4 etape de care să ținem cont atunci când îndrumăm copilul pentru a obține o deprindere:

Mai întâi îi arătăm, apoi facem împreună, apoi controlăm cum a făcut, apoi avem încredere în el că va ști ce are de făcut. E important să nu sărim peste etape.

Până la urmă cartea asta este  despre respect, despre cooperare, despre creșterea copilului cu iubire, iubirea aceea bine înțeleasă, cea prin care pui în mâna copilului plasa de pescuit, nu peștele. O găsiți la Libris și e o carte ușor de citit și asimilat fără a avea pretenția de a fi o carte de parenting, deși este.