Primul zbor cu avionul pentru o mama cu doi copii

Frica de zbor  ne sperie pe mulţi

Atunci când soţul meu a primit vestea că a fost selectat pentru a merge la un curs de un an in Statele Unite ale Americii am simţit o mare bucurie. Apoi, în secunda imediat următoare, am realizat că asta însemna că vom zbura. Cu avionul, evident, că nu ne-au crecut şi aripi odată cu primirea veştii. Instat am simţit fiori pe şira spinării, au început să îmi tremure picioarele şi să mi se facă stomacul ghem spunându-mi: dar eu nu zbor. Evident că nu zburam dar nici cu avionul nu îmi propusesem să zbor. Nu în viaţa asta cel puţin. Mi-am spus ani la rând că las multe experienţe pentru alte vieţi. De parcă ştie cineva ce urmează după călătoria asta pe pământ. Dar aşa ne place nouă să ne amăgim că mai avem o şansă.

Lunile care au urmat însă nu mi-au dat prea mult timp de a mă gândi la frici şi să mă alint în stilu-mi caracteristic. Aveam prea multe de făcut: un apartament de golit, un carnet de şofer de obţinut, bagaje de făcut, copii de pregătit, acte de întocmit.

Dar asta nu era tot. Nu doar că urma să zbor dar urma să o fac şi doar eu şi copiii. Am sperat câteva săptămâni că poate se va întâmpla o minune şi vom putea pleca toţi dar nu a fost cum am vrut eu. Aşa că nu prea am avut încotro şi am acceptat situaţia cu speranţa că mă voi descurca până la urmă. Sigur că nu mai era vorba despre o călătorie cu trenul până la Bucureşti dar acum, privind în urmă, parcă acelea au fost mult mai grele decât ce a urmat.

Cum am cumparat bilete de avion

Am început în primul rând să caut bilete. După ce am fost la o agenţie în oraş şi mi-a spus un preţ ce sărea bine de 2000 de euro pentru mine şi copii am început să caut singură informaţii.

Timpul trecea şi eu tot nu aveam bilete aşa că m-a prins luna iunie fără ele.

Cum sunt un om bogat dar nu în bani ci în prieteni, nu am ezitat să apelez la o astfel de relaţie căpătată prin munca mea de blogger. Mai precis am întrebat-o pe draga de Pati Coscai, împătimită de călătorii şi blogger la calatoriaperfecta, să mă îndrume în hăţişul achiziţionării de bilete.

Ea a făcut mult mai mult: a preluat nepriceperea mea şi a predat-o priceperii agenntiei bravatour care ştia mai bine decât mine ce era de făcut. În trei zile aveam biletele.  Au costat 1400 de euro pentru mine şi copii.

Ce am pus in bagajele pentru un an

Nebunia bagajelor a fost cea care mi-a ocupat şi ea mare parte din timp. Ce iau cu mine? Cât de greu poate fi bagajul? Biletele îmi permiteau trei bagaje mari de cală dar nu mă vedeeam împingând la atâtea trolere, cu doi copii după mine. Aveam în vedere şi că un bagaj să nu depăsească 25 de kg dar în final am realizat că era şi asa prea mult pentru puterile mele şi m-am limitat la 20 de kg şi două trolere.

E greu să decizi ce să pui în bagaj când ştii că vei fi plecat un an întreg. E greu şi când faci bagaj pentru o vacanţă, dapăi aşa. Am ales să îmi iau mici obiecte care să îmi amintească de acasă (acasă care oricum nu mai există aşa cum a fost timp de şase ani), materiale pentru hobby-urile mele, respectiv pentru mărgelit şi făcut unghiile cu ojă semipermanentă, creioanele colorate şi câteva caiete pentru schiţe.  Sigur că am luat şi haine dar hei, mergeam în ţara reducerilor şi a hainelor de firmă aşa că am ales  strictul necesar pentru mine şi copii.

Ziua cea mare a sosit. Nu mai aveam nici o gură de şarpe imaginară în care să mă ascund. Urma să zbor împreună cu copiii pe 24 iulie la ora 8:35 dimieaţa, decolând din Bucureşti cu destinaţia Istanbul timp de o oră, escală patru ore, apoi 11 ore de zbor cu destinaţia Boston. 11 ore!!! Cu un copil turbo şi altul care tot timpul zice că se plictiseşte dacă nu are ceva de făcut, zborul se anunţa o adevărată provocare. Cine mai avea timp să se gândească la propriile frici?

Am ales să plec cu o zi mai devreme pentru că mi se părea un coşmar şi mai mare să plec din casă pe timp de noapte, să stau prin aeroport cu doi copii somnoroşi.

Pentru că, aşa cum spuneam mai sus, sunt un om bogat în prieteni, imediat am primit o mână întinsă de ajutor şi oferta de găzduire pentru o noapte. Bloggeriţa Ioana Marinescu, care a povestit şi ea despre aventura americană pe blogul pisicapesarma, m-a găzduit cu trupa mea de teutoni mereu în acţiune şi tare îi mulţumesc pentru asta. A fost exact trecerea de care aveam nevoie pentru a face deconectarea de vechea casă şi viaţa nouă care mă aştepta.

Sfat: daca aveţi un zbor programat la fel ca al meu şi sunteţi cu copiii şi nu numai, nu ezitaţi să alegeţi varianta cazării la un prieten sau la un hotel de lângă aeroport. Mai ales dacă e un zbor atât de lung şi solicitant pentru nervii şi rezistanţa părinţilor şi copiilor.

Dimineaţa ne-a găsit odihniţi şi gata de aventură.

Imbarcarea in avion, primul zbor cu avionul

Contrar tuturor temerilor mele am găsit cu uşurinţă coada la care trebuia să stau, am înţeles repede procedurile şi, în doi timpi şi trei mişcări, eram la poarta de îmbarcare.

Horia era cu ochii după jucării aşa că nu am ezitat şi i-am cumpărat un avion de jucărie, stiind bine că orice jucărie nouă înseamnă un copil liniştit (cel puţin pentru o vreme). Au fost unii din cei mai bine 11 euro cheltuiţi.

Dante era atât de entuziasmat că aproape tremura. Dansa, cânta, era efervescent iar eu mă molipseam de încântarea lui.

Cât am clipit ne-am luat zborul. Mai sus, tot mai sus. Presiunea atmosferică şi senzaţia de gol sub picioare mi-au dat cele mai mari emoţii dar ştiam deja că nu am voie să mă las copleşită de anxietate şi temeri. Mi-am concentrat atenţia pe copii, pe notificările din telefon, pe câteva poze pe care le făcusem. Până la urmă mi-am făcut curaj şi am privit şi pe geam. Am rămas mută de încântare. Priveliştea era superbă. Zburam deasupra norilor. Nici un rău de înălţime, nici o senzaţie de ameţeală, nici unul din balaurii de care mă temeam nu erau pe lângă mine. 

Până să ne dăm seama oraşul Istanbul se aşternea deja la picioarele noastre. Nu îmi venea să cred. Asta fusese tot? Wow!

Check-in si imbarcarea in Istanbul

Odată coborâţi din avion Horia a intrat în acţiune, era ora 10 şi el era plin de energie, era oriunde numai lângă mine nu. Într-un aeroport imens, plin de oameni şi de magazine, un copil de trei ani şi jumătate zburdând poate deveni un fel de acul în carul cu fân. Aşa că nu prea am văzut mare lucru  din firmele luminoase sau mărcile care ne îmbiau să le admiram marfa. Doar în magazinul de lego am reuşit să îmi trag sufletul şi să decid următoarea mutare. Ocazie cu care am constatat că nu mergea reţeaua de telefonie mobilă, că nu mă puteam conecta la internet, că nu puteam lua legătura cu soţul meu care urma să ne aştepte în Boston.

Am avut un moment de panică, căutând disperată soluţii. Apoi am tras aer în piept şi am zis că va fi bine.

Am mâncat ceva şi ne-am îndreptat spre poarta de îmbarcare imediat ce numărul acesteia a fost afişat. Am avut ceva cale de parcurs, spre bucuria lui Horia care zburda vesel ca un mânz de parcă mai fusese pe acolo de vreo zece ori în viaţa lui.

Aici procedura de verificare a fost cea mai drastică din toată călătoria. Am fost percheziţionaţi, descălţată eu,  bagajele de mână au fost luate la puricat, paşapoartele au fost verificate de cel puţin patru ori. Am fost întrebată de motivul călătoriei dar şi adresa la care mergem. Deşi ştiam că voi fi întrebată asta uitasem să îmi notez bazându-mă mai mult pe email. Dar internetul nu îmi mergea, telefonul nici el, lucrătorii de acolo nu erau dispuşi să mă lase să sun. Din nou panica îmi dădea târcoale. Am accesat totuşi emailul şi am reuşit să deschid mesajul cu adresa. Am răsuflat uşurată deşi suspiciunea cu care am fost întrebată cum de am reuşit totuşi să aflu adresa mi-a dat iar fiori.

O fetiţă de seamă cu Horia a venit lângă noi şi a început să vorbească cu el în limba ei. Dar copiii nu au nevoie de o limbă anume pentru a se înţelege aşa că bodogăneau împreună. În secunda doi mi-au fost din nou cerute paşapoartele, de data aceasta cerându-mi-se patru paşapoarte. Încercam să explic că am doar doi copii dar ei insistau să le dau patru arâtând spre fetiţă. Simţeam cum mă scurg sub scaun. Nu vroiam decât să mă văd odată ajunsă lângă soţul meu.

Din fericire s-au  lămurit cum stă treaba şi m-au lăsat în pace mai ales că deja începuse să se facă o coadă serioasă de călători veniţi cu puţin inainte de ora zborului.

Am prins tot din zbor că un tânăr din spatele meu vorbea româneşte şi imediat l-am abordat sperând să mă ajute cu telefonul. Deşi îndrumările lui erau bune cartela tot nu a fucţionat. Dar am primit promisiunea că mă va ajuta când aterizăm şi aşa a şi făcut, dându-mi telefonul să îl sun pe soţul meu şi să îi spun că am ajuns.

După atâtea emoţii în sfârşit ne-am îmbarcat pentru mult aşteptatul zbor de 11 ore.

Am avut loc la coada avionului, pe rândul de mijloc. Motiv pentru un mic pui de balaur să scoată capul: nu e bine la coadă, vor fi turbulenţe, sigur se vor simţi nasol. Auzisem şi eu poveşti, că nu aveam de unde să ştiu.

Zborul de 11 ore cu avionul

Fiecare scaun avea câte un ecran pe care se puteau viziona filme, muzică, se puteau juca jocuri. Ce îşi poate dori mai mult un copil din ziua de azi? Nu le-a trebuit altă invitaţie năzdrăvanilor că au şi luat tehnologia cu asalt. Horia a adormit chiar înainte de decolare iar Dante era deja adâncit în nu ştiu ce film. Aşa că emoţiile decolării au rămas la mine iar eu, neştiind ce să fac cu ele, am căutat un film şi m-am relaxat. Ce rost mai aveau grijile şi temerile?

Pe parcursul zborului am primit de două ori mâncare, o mâncare exceletă, caldă, bine proporţionată. Cel puţin pentru mine şi copii. Pentru că Horia dormea când a venit masa am primit şi pentru el o porţie atunci când a vrut să mănânce.

Am mai primit ciorapi şi papuci de care s-a bucurat Dante. Eu chiar nu am simţit nevoia să ma descalţ, nici picioarele nu mi s+au umflat aşa cum auzisem că se întâmplă. Mi s-au crăpat însă buzele şi mă usturau înainte de aterizare, aşa că micul tub de cremă primit în kitul de călătorie mi-a fost de mare ajutor. Si pătura pe care am primit-o am folosit-o pe tot parcursul călătoriei, deşi cărasem în bagajul de mână câte o bluză cu mânecă lungă pentru fiecare.

Bagajul de mana si distractiile pentru copii din el

Apropo de bagajul de mână, acum, după ce s-a încheiat călătoria, pot spune că l-am cărat aproape degeaba. Luasem câte ceva de ronţăit, banane (care erau să mă bage în belea pentru că s-au stricat iar la aterizarea în Boston umblau lucrătorii cu câinii printre bagaje şi unul din ei s-a oprit chiar la bananele mele stropşite – motiv de predat iar pasaportul, oferit explicatii si trecut toate apele de emotii). Am mai luat şi o mulţime de chestii cu care plănuiam eu să distrez copiii, cărţi de colorat, cărţi de citit, cărţi de joc şi alte nebunii. Am avut nevoie de ceva din bagaj? Ei bine nu mi-a trebuit ABSOLUT NIMIC. Copiii s-au distrat cu ecranul, au stat de vorbă, au mâncat sau dormit. Eu am făcut cam la fel ca ei deşi la un moment dat am încercat să citesc dar lumina era mult prea slabă pentru asta.

Zborul a fost lin, stewardesele amabile, serviabile, cele 11 ore suspendate între ieri  şi azi au fost pentru mine un respiro binevenit după nebunia ultimelor săptămâni.

Când am văzut oceanul de sus, cu imensitatea lui sclipitoare şi vasele ce pluteau pe el de parcă erau din hârtie, am realizat în sfârşit că eu chiar am făcut o călătorie cu avionul şi că urma să ating pământul american.

Regăsirea dintre copii si tatăl lor a fost exact ca în filme, cu ei alergând în braţele lui, cu oamenii privind entuziasmaţi de pe margine şi cu mine stăpânindu-mi cu greu lacrimile.

După 24 de ore eram din nou într-un pat, de data aceasta în noua noastră casă.

 

4 thoughts on “Primul zbor cu avionul pentru o mama cu doi copii

  • July 28, 2019 at 1:47 pm
    Permalink

    Foarte frumos povestit..si la fel de haios..dincolo de emotii..! Cred ca e cea mai tare experienta!

    Reply
    • July 28, 2019 at 1:50 pm
      Permalink

      Multumesc, Catalina! Cam da, e o experienta tare. Copiii in schimb o iau atat de firesc ca avvem de invatat de la ei :).

      Reply
  • July 29, 2019 at 10:33 am
    Permalink

    Woow, asta da aventură! Am avut emoţii şi eu citind. Mă bucur că în final totul a fost bine! Numai şi numai bine vă doresc şi să ne mai povesteşti!

    Reply
    • July 29, 2019 at 2:43 pm
      Permalink

      Da, cu ani in urma nici nu imi imaginam sa fiu atat de tare incat sa plec la drum cu doi copii, de avion nici nu mai zic. dar uite ca ne maturizam, ne adaptam la vremurile de azi si ne modernizam :). acum sa schimb trenul in Faurei mi se pare floare la ureche :))

      Reply

Leave a Reply to Zolto Cata Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.