Gânduri şi întâmplări la sfârşit de august: shopping, judecată, empatie.

Nu am mai avut hărnicie şi timp să mai scriu pe blog în ultimele zile. Am avut tot felul de activităţi, plecări, veniri şi alte cele.

Mă întreabă lumea ce am mai făcut în ultima vreme. Păi mai multe şi ideile sunt cam amestecate aşa că daca iese un ghiveci articolul ăsta îmi asum.

La shopping

Am să încep cu faptul că am fost la cumpărături. Adică în sfârşit am ajuns şi noi într-un outlet. Din ăla mare cu tot felul de haine de firme care mai de care. Asta pentru cunoscători. Că eu mai mult de Calvin Klain nu pot să zic că am recunoscut în primă fază prea multe. Abia la încălţăminte am început să mai recunosc şi eu una alta. Dar na, eu nu sunt un reper în ceea ce priveşte preocuparea pentru fashion ul de brand aşa că o să vă povestesc doar ce am văzut şi am perceput eu.

În primul rând când am intrat nu ştiam unde să mă uit. După câteva rătăciri m-am prins că e o anumită logică în organizarea rafturilor pe căprării: mărimi, persoane, branduri, utilităţi.

Pentru că familia mea dormea în maşină (da, exact aşa, copiii au adormit pe drum iar soţul a rămas să îi păzească), am luat şi eu standurile pentru femei la rând pentru a înţelege ceva din entuziasmul celor care ajung în astffel de magazine. Si am înţeles. Aşa de bine că m-a prins şi pe mine până la urmă de începusem să tot pun în coş care mai de care. Dar pentru că am vrut să fiu rezonabilă şi cam întotdeauna îmi temperez entuziasmul cu ideea utilităţii, am făcut o selecţie şi am rămas cu două rochii, o bluză şi un pantalon de trening.

La copii nu am reuşit să stau prea mult pentru că bătea alizeul. Exact aşa simţeam. Era pornit aerul condiţionat aşa de tare că mă luase durerea de dinţi. Am apucat să agăţ din zbor vreo două seturi de haine pentru Horia iar pentru Dante am zis pas că nu părea să fie ceva potrivit mărimii lui. E întradevăr aşa cum auzisem: în magazine e răcoare bine şi oamenii chiar vin cu ceva de pus pe ei. Doar eu le uit mereu în maşină.

După ce am adunat familionul ne-am repliat la raftul cu încălţăminte şi am răscolit serios printre Puma, Adidas, Reebok, Nike şi alte asemenea. Până la urmă am luat cu mine o pereche de adidaşi şi odată cu ei şi promisiunea solemnă că mă voi apuca şi de sport. Că doar nu mai am scuze.  Am luat si pentru Dante două perechi că nu se mai putea, de câte ori plecam undeva nu era deloc mulţumit cu ce avea. Greu cu copiii când sunt între numere şi când îi înţeapă orice scamă în pantofi.

Despre preţuri nu o sa va spun pentru că nu e relevant, mai ales după ce am văzut din nou nişte clipuri cu o tipă ce bate SH-urile pe aici şi găsteşte chestii la un dolar de nici nu mai ştiu ce să zic că e chilipir şi ce e preţ corect. Mai ales că dimineaţă poposisem şi noi într-un astfel de SH de era să cumpăr toate bijuteriile de acolo, că prea erau toate la un dolar sau doi şi le vedeam deja transformate în altceva. Dar nişte inele pentru şervete de masă tot nu am putut să le las la câte mărgele aveau pe ele.

Iar Horia a căpătat un frumos costum de Pisoi, favoritul lui din desenele animate Eroi in pijamale si e tare incantat de el incat ma tot întreabă când vine Halloween-ul.

Cum ne judecăm noi pe noi

Un subiect care mă frământă de o vreme încoace este legat de judecată. Nu, nu judecata mea dacă mai e sau nu întreagă, că de aia o să vă povestesc mai la vale. Mă refer la faptul că observ aici la oamenii ăştia un fel mult mai relaxat de a privi lucrurile sau, mai bine spus, de a se uita mai mult în farfuria lor şi mai putin în a celorlalţi. Noi avem meteahna de a ne judeca unii pe alţii şi de a ne judeca chiar şi pe noi atât de aspru încât orice nu ne iese ajunge să ne dea dureri de fiere sau de cap, de parcă ar trebui să le ştim pe toate. Nu ne dăm voie să greşim dar întotdeauna parcă ştim mai bine ce ar trebui să facă ceilalti şi dacă noi am fi în locul lui vai ce bine am mai face. E o meteahnă cu care şi eu mă  lupt de mult şi cumva cred că am reuşit să mă mai debarasez. Dar să mă judec pe mine încă nu am renunţat şi din când în când mă iau aşa de tare la rost şi mă cert de parcă cine ştie ce rău aş fi făcut. Poate e ceva ce ne-a fost imprimat din copilărie când ne întrebau părinţii mereu ce notă am luat şi dacă ziceam o notă mică imediat săreau să ne întrebe cât au luat alţii, ce am greşit şi că dacă ei ar fi fost în locul nostru ar fi făcut aşa şi pe dincolo. Doar că nu erau în locul nostru dar pe noi ne făceau să ne simţim de parcă eram greşiţi.

Am chemat un meşter să ne repare tot felul de chestii prin casă. Eu credeam că sunt stricate dar unele pur şi simplu nu stiam cum funcţionează. Am şi zis că mă simt aşa de proastă că nu ştiu. Deşi parcă cuvântul stupid sună mai blând decât proastă. Iar omul nu a râs, nu s-a dat mare că el ştie. Mi-a zis că e normal să nu ştiu dacă e ceva nou, că nici el nu a ştiut când a ajuns în zonă cum funcţionează diverse. Şi la fel mi se întâmplă pe oriunde mă duc şi fac gafe sau nu înţeleg ceva: oamenii sunt înţelegători şi dispuşi să te indrume.

Te îndrumă însă doar dacă ai nevoie. Altfel nu vine nimeni la tine să te întrebe de ce s-a trântit copilul pe jos, nu se uită nimeni la tine ciudat şi nu te simţi judecat dacă copilul refuză la o cină organizată să se atingă de mâncare sau vrea să stea în picioarele goale şi cu burta dezgolită. E treaba ta, ca părinte, să gestionezi situaţia. Cel mult mi s-a spus că e ok, şi ei au trecut prin asta şi e de înţeles.  Şi nici nu i-am auzit să vorbească despre alte persoane care nu erau de faţă. Stau şi mă gândesc că poate de asta englezii preferă să vorbească despre vreme. E mult mai sigur decât să vorbeşti despre alţii. Sigur, ori fi oameni şi oameni, dar ideea generală cam asta e.

Şi la fel cred că e şi când ne judecăm noi ca ţară, ca popor. Nu pot spune că am umblat eu prea mult prin lume dar tind să cred că şi celelalte popoare au probleme similare cu ale noastre. Doar că ei probabil sunt mai focusaţi pe soluţii decât pe a se judeca unii pe alţii şi a se uita unii la alţii pentru a găsi pe cel care e responsabil cu rezolvarea.

Scoala, gradinita, voluntariat

Am văzut o ştire la tv despre începerea şcolii şi părea că şi ei sunt un pic nemulţumiţi de condiţiile şcolii, de anumite promisiuni care nu au fost îndeplinite. Dar erau şi oameni din comunitate, voluntari, care făceau curat in curtea şcolii, alţii care făceau reparaţii în  interior, fiecare după profesii şi abilităţi. Şi nu am văzut doar la tv ci şi în curtea scolii din zonă. Am văzut că şi in ziarul local este un eveniment săptămânal dedicat curăţării plajelor cu ajutorul voluntarilor.

Apropo de şcoală şi grădiniţă. Cu şcoala ne-am lămurit, am depus actele şi tot ce mai trebuie, de acum aşteptăm să înceapă.

Cu grădiniţa însă suntem tot în căutare. Mai precis am luat-o la picior prin sat să mergem pe la instituţiile cu pricina pentru a vedea condiţii, pentru a discuta termeni. Asta pentru că va trebui să plătim şi nu e o sumă tocmai mică.

Dacă la una din instituţii ne-am întâlnit cu oamenii, am discutat cu cei abilitaţi, după ce am căutat zece minute intrarea, clădirea părând a fi pustie deşi în curte erau parcate maşini şi după ce ne-am lămurit că nu se intră decât pe bază de sunat la un anume interfon.

Apoi am cărat familia la o altă grădiniţă, unde eram îndrumaţi de un anunţ afişat la o şcoală din apropiere. După ce ne-am învârtit şi pe acolo o vreme căutând unde şi cum, când am intrat ni s-a spus scurt şi concis să intram pe site-ul cutare, să completăm formularul cutare şi să aşteptăm să fim sunaţi pentru a fi programaţi la interviu. A râs soţul de mine o grămadă, că el îmi spusese că aici totul se rezolva prin telefon, email sau formular online. Dar nu, că eu vreau să văd oamenii, să vorbesc cu ei.

Am stat două ore la laptop să mă lămuresc ce şi cum pentru că tot greşeam o cifră la codul poştal sau îmi tot lua adresa din România şi îmi respingea formularul. Şi iar m-am simţit ca un dinozaur greu de cap şi m-am judecat aspru şi m-am gândit că ce uşor dădeam eu din gură că ar fi bine să fie şi în Rămânia aşa, totul online, că na, acum am şi să mă satur şi să fiu mulţumită. Dar când suntem noi mulţumiţi?

Despre sanatate: rinita si migrenele

In rest suntem bine sănătoşi. În mare. Că în amănunt mai e una alta.

La Dante s-a declanşat rinita alergică şi de unde credeam eu că îl apucă strănutul doar de la mirosul de vin acum se pare că şi ceva umezeală îl irită. Pur şi simplu seara nu poate intra în a doua jumătate a casei că începe să strănute puternic. Doar în living poate sta şi acolo pe canapea doarme de câteva nopţi. Sperăm ca odată ce vom porni căldura în casă să scăpăm de asta şi e bine că am la mine şi medicamentele şi sprayurile nazale potrivite.

Cat despre mine şi migrenele mele ce să mai zic. Am început să mă documentez serios despre subiect după ce am discutat cu o mamică aflată şi ea la piscină cu copiii într-o zi şi auzind-o spunând că are migrenă. Mi-a recomandat să profit totuşi pe şederea mea aici şi să merg la o clinică pentru că boala e luată în serios, e trecută pe asigurări medicale, e o preocupare ptr cercetarea cauzelor şi a tratamentelor ca şi pentru alte boli neurologice, sunt asociaţii care se ocupă de sprijinul persoanelor suferinde.

Am avut revelaţia unei ciorbe acrite cu borş şi am avut momente în care am simţit că sunt în dormitorul casei pe care am părăsit-o cu o lună in urmă. E memoria care se refugiază când şi când în locurile cunoscute probabil. E normal să fie aşa.

Empatia intre fraţi

Mai consemnez doar atât: deşi se bat toată ziua de ai senzaţia că vor să îşi facă rău, năzdrăvanii mei se bucură că se au unul pe altul. Dante alege de multe ori să stea cu Horia dacă copiii mai mari nu par interesaţi de el pentru că e mic sau se duce şi îl însoţeşte când îl vede copleşit de numărul mare de fetiţe care toate vorbesc altă limbă decât vorbeşte Horia şi el pare cumva derutat de ce are de făcut. Mie mi se pare că e o dovadă de empatie de care noi, adulţii, de multe ori uităm. Şi apropo, aici la şcoală se studiază o materie despre dezvoltarea emoţională. Suntem foarte curioşi să vedem despre ce e vorba.

Se joacă amândoi cu lego, cu slime sau cu plastilină, astea fiind încă favoritele lor.

Aici cică aş fi eu pe terasă şi  îmi beau ceaiul 🙂
Slime la borcan, să le ajungă

Pentru weekend ne-am propus să mergem să vedem Cascada Niagara aşa că sunt cu ochii pe site-urile meteo, mai ales cu veştile despre Uraganul Dorian care va lovi Florida zilele astea.

4 thoughts on “Gânduri şi întâmplări la sfârşit de august: shopping, judecată, empatie.

  • August 30, 2019 at 5:55 am
    Permalink

    Citesc cu nesaț toate experientele voastre si ador sinceritatea ta. Cumva ma linistesc cand vad ca Dante si Horia se mai bat pentru ca am in față nepoatele ( 4 si 2 ani) care toata ziua-buna-ziua se trag si se imping de ma dispera deja 🙂 Totusi in situatii extreme vad ca se iubesc, de fapt. Dragoste cu nabadai 🙂 E reconfortant sa vezi ca nu numai ai tai au draci :)))))

    Reply
    • September 6, 2019 at 4:15 pm
      Permalink

      Multunmesc de ganduri, Ioana. Altfel decat sincera eu nu prea stiu sa fiu :).
      Cat despre frati… eu nu am crezut ca ei vor ajunge sa se certe dar se pare ca e normal in devoltarea lor. Asa ca incerc sa intervin cat mai putin si sa ii observ si sa inteleg si chiar sa invat de la ei. Rau sigur nu isi fac unul altuia. Dimineata ii gasesc dormind unul langa altul si mi e asa drag de ei.

      Reply
  • August 30, 2019 at 1:59 pm
    Permalink

    Distracție plăcută, dragilor! Și să ne mai povestești despre ce vezi pe acolo. Ne mai destupăm și noi la minte.
    Aniversare plăcută! La mulți ani cu iubire și înțelepciune și să vă fie casa oriunde sunteți împreună! Îmbrățișări!😘🤗

    Reply
    • September 6, 2019 at 4:22 pm
      Permalink

      Multumim, Denisa! Povestesc ca nici eu nu vreau sa uit ce traiesc pe aici si multi din cei plecati de mai demult mi au spus ca se regasesc in ce scriu si ca le place sa retraiasca acea perioada de inceput. Asa ca am mai multe motivatii :).

      Reply

Leave a Reply to Ioana Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.