De la ”eu nu pot sa conduc” la ”conduc cu muzica si imi place”

Prima școală de șoferi

Cu aproape 15 ani în urmă mă urcam la volanul unei mașini ca și elev al unei școli de șoferi. Eram în căutarea unei schimbări, a unui loc de muncă și una dintre condițiile multor joburi era aceea de a avea carnet de șofer. Am învățat cu mare ușurință tot ce ținea de legislație, de teorie, rezolvam situațiile din carte cu plăcerea cu care rezolvam în școală exercițiile la matematică.

Dar, dacă teoria era o provocare plăcută pentru mine, nu același lucru pot spune despre șofatul efectiv. Mă luptam cu mașina și mai multe nu. Primul instructor pe care l-am avut m-a luat direct de parcă eu nu mă dusesem să învăț. Nu știam nici câte pedale are mașina și el îmi zicea să apăs accelerația de la prima ședință. Mă simțeam timorată, pierdută sub severitatea lui. Plecam cu dureri de cap și cu dureri de spate din cauza încordării.

Am cerut să mi se schimbe instructorul. Aveam deja o recomandare. Vroiam instructor blând, care să nu îmi submineze încrederea în mine. Am avut. Așa de blând era că aproape conducea el pentru mine. Doar când era să bag mașina cu totul în zid și-a ieșit omul din fire și mi-a zis vreo două.

Numai că la examen ești cam pe cont propriu și, dacă la sală am trecut fluierând, la traseu am fost varză cu ghiveci și murături și ce nepotrivire culinară mai vreți voi să adăugați.

Motivația zero

Adevărul este că eu nu știam ce caut acolo. Nu înțelegeam cum funcționează mașina, eram tot timpul pe picior de a vocifera, de a spune că eu știu mai bine. nu eram foarte convinsă că îmi trebuie acel permis de conducere (până la urmă puteam căuta alt job care să nu aibă cerința asta), nu mersesem la viața mea cu mașina nici cât a mers copilul meu cel mic în primul lui an de viață.

Cu alte cuvinte lipsea motivația cu desăvârșire.

Iar peste toate astea fricile ancestrale se uneau cu vocile din capul meu și îmi spuneau: tu nu poți, nu ești în stare, nimeni din familia ta nu conduce, nu ai orientare în spațiu, nu îți trebuie. Era un adevărat concert pe care nici măcar nu mă luptam să îl ignor. Îl ascultam cu sfințenie, că doar el îmi era ghid în viață în acea perioadă.

Dublu eșec dar nu din vina mea. Nuuu

Cu o asemenea atitudine se înțelege că am picat cu brio. De două ori.

Sigur că nu eram eu vinovată. Nuuu. Instructorul, polițistul, problemele personale, mașina prea veche, toate erau adevăratele motive pentru care eu nu trecusem examenul.

Și dacă tot nu l-am trecut însemna că nu sunt eu făcută să conduc mașina. Eu eram specială și nu aveam asemenea abilități. Ce era așa de greu de priceput?

Într timp a apărut Făt Frumos, adică soțul meu, ne-am apucat de business și apoi de făcut copii, anii au trecut și eu nu m-am mai întors la ce a fost sau nu a fost.

Am început să construiesc alături de el nu doar o familie ci și un zid de încredere în mine însămi. Fiecare etapă prin care am trecut împreună, fiecare provocare ce ne-a ieșit în cale, a fost câte o cărămidă ce s-a așezat pentru a consolida încrederea în mine. Fiecare lecție a mai închis câte o voce din trecut, a mai dat la o parte o frică.

Cu mai puțini pitici pe creier și mai multă încredere în el soțul meu a luat carnetul, nedescurajându-se după primul eșec. Drumurile la țară cu copil după noi erau tot mai dificil de făcut fără mașină proprie așa că până la urmă am avut și asta.

Așa se face că se adunau kilometrii în bagajul meu de amintiri, cunoștințele mele teoretice ieșeau tot mai des la iveală chiar și de pe bancheta din dreapta.

Dar vocile din capul meu tot nu amuțeau. Mai șopteau încă: tu nu poți, nu ai nevoie, nu e de tine.

A doua oară la școala de șoferi

Cincisprezece ani și doi copii mai târziu iată-mă din nou pe băncile școlii și cu volanul în mână. De data asta cu motivația solidă, aceea că vreau să conduc în America, să fiu independentă în țara în care fără mașină cam greu să ajungi la shopping. De data asta cu multe frici deja doborâte și cu multe alte lecții învățate.

Pentru că în ultimii ani și oamenii pe lângă care am stat au fost cei potriviți mie, doar am deschis gura și imediat am aflat unde și cu cine pot face școala de șoferi. Profesorii de pictură, doi oameni pe care îi iubesc, soț și soție, nu puteau avea decât un instructor pe măsura firii lor. Așa că nu am ezitat să notez numărul și să sun.

Cum a fost a doua oară?

Am fost un elev conștiincios, la ora 8 eram în bancă, deși era o vreme ploioasă și friguroasă iar școala era în celălalt capăt al orașului. Notam sârguincios tot ce ni se spunea. Nu mă mai certam cu nimeni, nu mai aveam senzația că eu știu mai bine decât profesorul din fața mea. Ce să mai, exemplar.

Dar când mă gândeam la șofat mi se strângea stomacul ghem.

Instructorul, mașina și mantra mea

A venit și ziua inevitabilă. Întâlnirea cu instructorul și cu mult temuta mașină.

Dar știți cum a fost prima oră? Exact ca prima oră de pictură.

O voce calmă, un om care a știut să mă ”citească”, o lecție de mecanică presărată cu muuulteeee povești. Omul m-a cucerit din primul minut și am rămas cucerită până când ne-am strâns mana de rămas bun.

Eu sunt un om logic. Mie dacă îmi explici logic înțeleg absolut orice. Ei bine el a “vazut”  asta și așa au fost toate ședințele: pe logică și pe motivație.

M-a ridicat din toate fricile în care bălteam, mi-a ridicat încrederea în mine la cote normale, mi-a dat un ghiont când ziceam că mai mult nu pot.

Dar eu aveam mult de luptat cu mine. Eram ca un arc încordat. Mai aveam câteva ore și terminam cursurile și eu tot nu găsisem bucuria de a conduce. Mai aveam momente când eram cam așa:

”Dacă toți oamenii pot și eu pot. ” a devenit mantra pe care mi-a repetat-o zilnic.

Și până la urmă a funcționat.  Până la urmă am înțeles. Am înțeles și cum merge mașina, și ce am eu de făcut, și ce caut acolo. Am devenit un pic mai stăpână pe manevrele mele, manevre pe care le înțelegeam logic dar paralizam de frică când vedeam alte mașini în jurul meu.

Îmi ziceam că nu pun presiune pe mine. Că ce o fi o fi. Dar eu știam că am doar o șansă: să reușesc.

Aproape patru luni de emoții

Am început școala la începutul lui aprilie și am dat examenul de traseu pe 22 iulie. Am ales cea mai bună școală din oraș. Poate că e cea mai grea dar știu că e și cea mai veche, serioasă și bine organizată școală. Nu vroiam o școală unde doar să mă fac că învăț, unde să dau bani pe sub mână sau mai știu eu ce alte manevre. Dar sunt mulți cei care dau examen și e foarte aglomerat. Programările se fac doar online și nu e loc de întors.

Am dat sala pe  4 iulie și traseul cu o zi înainte să plec spre aeroport. Eram cu casa pe jumătate împachetată și făceam teste auto, lecții de traseu. Aveam emoții gândindu-mă ce mă așteaptă dar emoțiile examenului erau și mai și.

Soțul a plecat pe 9 iulie. Am rămas singură, cu încă multe de strâns, cu doi copii care vroiau atenție, cu bagaje peste tot.

Ziua examenului m-a găsit cu inima la gât și o migrenă cât fricile mele de mare. Așa că fricile au trecut la colț și au amuțit. Când m-am urcat la volan nu mai vroiam decât să ajung în pat cu o compresă rece pe tâmple.

Am făcut tot ce învățasem, am respectat tot ce era de respectat și am trecut. Mă simțeam pregătită să încep o nouă etapă în viața mea.

Am început să conduc și să mă simt confortabil cu asta

Sigur că nu m-am urcat ca un zmeu la volan imediat ce mi-a trimis prietena mea permisul. Dimpotrivă: găseam orice scuză să nu conduc. Dar soțul nu m-a lăsat. A fost lângă mine, m-a împins de la spate, m-a încurajat, m-a lăudat, m-a criticat. Două luni am condus cu nod în gât și inima palpitând. Nu vroiam decât să scap și să parchez. Aici nu prea ai unde să tragi pe dreapta. Ai intrat în trafic, mergi cu șirul. Mașina e automată. Aproape că doar gândești să apeși pedala și ea a frânat sau accelerat. E mașină de putere. Trebuie stăpânire și hotărâre să o conduci. Nu merge cu bâjbâială.

Îmi duc soțul la școală. Urmează să las copilul la grădiniță. Uit că trebuie să fac dreapta și merg înainte. Dau să mă panichez. Dar merg înainte. Mă uit în jur. Nu am cum să scot telefonul. E dimineață și e aglomerat. Merg mai departe. Recunosc strada principală. Gata, știu drumul. Pot. Am reușit. Nu îmi tremură picioarele, nici stomacul nu e ghem. M-am relaxat. Eu pot. Eu știu să mă orientez în spațiu. Eu îmi spun altă poveste. Am închis vocile din capul meu.

Iată-mă deci, după trei luni, prima dată când conduc cu muzica pornită și eu nici nu îmi dau seama. Am trei ore pentru mine și mă duc la magazinul la care nu îndrăzneam să merg singură. Îmi pun GPS-ul și sunt acolo.

Privind în urmă îmi dau seama că mult era vorba despre comoditate, despre neasumarea răspunderii, toate ascunse în spatele cuvântului frică. Vine o vreme când realizezi că nu mai ai voie să te ascunzi în spatele a toate astea și că e momentul să mergi mai departe, să atingi și să depășești limite. 

Voi vedea cum va fi adaptarea la mașina din România și la traficul de acolo, dar deocamdată mă bucur de parcările cu locuri de parcare largi, cu spațiu de întors, de șoselele curate și organizate.

Voi ce experiențe ați avut cu școala de șoferi? Mi-ar plăcea să aflu mai multe povești.

2 thoughts on “De la ”eu nu pot sa conduc” la ”conduc cu muzica si imi place”

  • November 9, 2019 at 6:55 am
    Permalink

    Eu am luat permisul acum 14 ani, am făcut scoala pe o dacie veche, dar am avut un instructor bun, era inginer și mi-a explicat cum funcționează mașina și restul. Îmi plăcea să conduc, noaptea visam drumul. De vreo 2 ani nu am mai condus decât când nu putea soțul, stau în spate, între copii și nu o mai duc eu pe fetita peste tot și fac toate treburile, stau cu cel mic acasă. Tot de vreo doi ani avem o mașină mare, cu cutie automată, care, recunosc, m-a încurcat de câteva ori și m-am speriat, fiind obișnuită cu 3 pedale și schimbător. Dar soțul zice că asta e jucărie. O fi 😊. Nu mai e mult și va merge și cel mic la grădiniță și intra mașina în posesia mea. Bravo pentru curaj și că nu te-ai descurajat!!

    Reply
    • November 9, 2019 at 1:10 pm
      Permalink

      Masina automata chiar e jucarie :). Mi as dori sa am si in Romania una asa. Tu macar ai experienta condusului, te inteleg ca ai luat pauza, cu copil mic e destul de solicitant.

      Reply

Leave a Reply to Vavaly Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.