Gandurile din spatele unei fotografii cu un apus superb

Era cat pe ce să trec pe lângă frumusețea asta de apus fără să îl observ. Mergeam grăbită spre un magazin când o doamnă îmi zice ceva. De multe ori nu înțeleg tot ce îmi spun oamenii dar am văzut că se uita pe cer și am prins cuvântul apus. Mi-am întors privirea și l-am văzut.

Bucuria de a împărtăși

I-am mulțumit femeii, iar ea a plecat fericită că a împărtășit cu cineva ceva frumos.
Nu e prima dată când mi se întâmplă. Oamenii aici au cuvântul “share” tatuat în minte.
Ne mirăm de porțiile mari de mâncare. Sunt așa pentru că… ”share”, pentru că le place să împartă cu alți oameni.
Opresc mașina și te întreabă dacă ai nevoie de ajutor daca te văd mergând pe jos și ai ceva greu in mână.

În același timp, în România

In aceeași vreme in cartierul in care am crescut niște trecători au întors capul și au trecut mai departe când o fetiță de 10 ani tipa după ajutor. Nici când au găsit o niște ore mai târziu maltratată nu au reacționat, ci au dus o acasă la părinți. Citesc în diagonală că nu pot altfel astfel de întâmplări.
Și îmi amintesc ce scriam zilele trecute: tema că pedeapsă. La școală. Un copil face ceva ”greșit” și toată clasa este pedepsita printr-o tema absurdă. Copiii se urăsc între ei, învață să mintă, să întoarcă capul, sa nu le pese, sa le fie frică. Empatia rămâne un cuvânt dintr-o carte de psihologie.  Îmi amintesc și acum sentimentul de nedreptate pe care îl simțeam în școală când ni se întâmpla asta, cum era arătat cu degetul colegul care făcuse o trăznaie. Foarte rare au fost cazurile când întrega clasă și-a asumat toată responsabilitatea să salveze un coleg. De cele mai multe ori ne era frică, nu temeam să spunem acasă, băgam capul între umeri și tăceam, acumulam frustrări.

Pedeapsa, frica, amenințările – metode de educație …

Profesorii de azi sunt crescuți cu aceleași metode: pedeapsa ca metodă de corectare. De ce să schimbăm dacă a funcționat? De ce să vrem altfel de indivizi decât obedienți și cu frica în sân? De ce să aibă spirit civic? Nu mai bine își vede fiecare de pătrățica lui? De ce să nu ne revărsăm noi, adulții, frustrările asupra unor copii fără apărare? De ce să ne gândim la consecințe?

Pentru că mulți din abuzatorii de azi sunt abuzații de ieri. Copii care nu au avut voie să spună ce li se întâmplă, care au fost etichetați ca răi și au ajuns răi. Pentru că nimeni nu și-a bătut capul să îi vadă. Pentru că nimeni nu s-a gândit că un copil mutilat sufletește mutilează multe alte suflete în viitor.

Așa am fost crescuți: să nu ne pese, să ne fie frică, să întoarcem capul, să nu împărtășim nici bucurii nici necazuri, să ne fie frică de judecata lumii.

Nici eu nu sunt sigură ce aș face în anumite cazuri. Și eu am întors capul de multe ori din frică, din neștiința de a acționa. Pentru că în școală învățăm toate nebuniile științifice dar nu învățăm să trăim, nu învățăm să salvăm, nu învățăm să intervenim, să ne apărăm.

Când a început școala aici în America am primit următoarea recomandare: dacă vedeți ceva ciudat, vorbiți. Aceeași recomandare au primit-o și copiii. Nu tăceți, nu ascundeți, nu întoarceți capul! Dar oare aș ști să recunosc ce e suspect? Copiii de aici sunt învățați de mici. Asta înseamnă să adaptezi fiecare individ la societatea în care trăiește, nu să îi bagi capul în nisip și să îi zici că viața e frumoasă și că toți oamenii sunt buni.

Să te bucuri de un apus de soare și să simți nevoia să împărtășești asta cu străinul de lângă tine mi se pare că spune mult mai mult decât doar bucuria de a împărtăși ceva frumos.