Final de aventura americana si farul marin perfect

Cu un an în urmă mă aflam în mijlocul unei case pe care nu știam cum să o golesc mai repede, așteptând cu nerăbdare să zburăm peste ocean. Acum mă aflu tot în mijlocul unei case pe care ne vine greu să o golim și să o părăsim, încercând parcă să prelungim fiecare clipă, să savurăm fiecare răsărit și fiecare apus.

Azi am fost să vedem unul din farurile marine din apropiere. Mi-am dorit mult să mai conduc o dată peste pod, să mai vedem odată oceanul de sus de pe pod, să savurăm peisajele, mai ales că au ieșit și ambarcațiunile în larg. După  ce un an întreg am pictat peisaje maritime și faruri marine azi am găsit acel lighthouse perfect. Îmi venea să îl iau în brațe.

Beavertail Lighthouse

a fost construit in 1856 si este primul far din Rhode Island. In 1749 a fost contruit un turn din lemn ”and the light became the third lighthouse established in the Thirteen Colonies, known at the time as “Newport Light”. A fire was lit at the top of the tower, as was common for the time. Four years later, it burned down and was replaced by a stone tower.”

M-am învârtit în jurul lui, în jurul căsuțelor albe de lângă el, m-am jucat de-a ascunsa cu soarele care a apărut după o zi înorată tocmai când eram noi acolo, parcă pentru a ne felicita că am mers în ciuda zilei care nu prea ne îmbia la plimbare.

Totul în jur este minunat, fiind în punctul extrem al insulei pe care este situat orașul JamestownȘ valurile care se sparg de țărm, stâncile abrupte și colorate, malurile pline de verde și de flori, tufișurile pline de păsări. Am profitat de vânt și de spațiu și am înălțat și zmeiele, una din activitățile pe care ne doream să o mai facem înainte să plecăm.

Am poposit și în micul port al orașului Jamestown.

Sunt multe obiective pe care ne doream să le mai vizităm, multe locuri care ne-au devenit familiare ca și denumire dar nu am reușit să ajungem să le vedem. Dar chiar și în situația ultimelor luni am reușit să ne bucurăm de locurile de lângă noi, să ne bucurăm de ceea ce ne-a fost la îndemână.

Sigur că mi-aș fi dorit să mai văd New York-ul, să vizităm Washington, să mai mergem în Boston sau alte orașe. Dar rămânem cu amintirea parcurilor, a peisajelor de pe insulă, a oamenilor pe care i-am cunoscut, a prieteniilor pe care le-am legat.

M-a întrebat cineva de ce îmi va fi cel mai dor de aici. Îmi va fi dor de

• casele frumoase și îngrijite, cu mici grădini pe lângă ele, cu copacii frumos tăiați. am înțeles că nimic nu se face la întâmplare, peisagiștii chiar au de lucru pentru a păstra aspectul îngrijit și estetic al locului.
• parcurile care parcă sunt peste tot, fiecare cu specificul lui
• verdele ăsta viu, întinderile de iarbă pe care se poate alerga în voie
• valurile oceanului
• oceanul ăsta pe care nu îmi imaginam că îl voi atinge
• oamenii pe care i-am cunoscut aici, prietenele pe care mi le-am făcut
• evenimentele liniștite dar atât de pline de viață
• mâncărurile diverse pe care, deși nu le-am apreciat mereu la adevărata lor valoare, mi-a plăcut la fiecare eveniment să le descopăr
• costumele exotice ale celorlalte națiuni
• drumurile largi pe care am reușit să conduc chiar începătoare fiind
• regulile clare de circulație
• politețea oamenilor în orice împrejurare, chiar și în trafic
• casa asta mare pe lângă care orice altă locuință de acum încolo probabil că ne va părea mică
• conversațiile în limba engleză zi de zi
• numele exotice pe care la început nu reușeam nici să le pronunț și care apoi au devenit absolut firești
• sentimentul de comunitate, de apartenență la ceva

Ce nu îmi va lipsi probabil va fi mâncarea :).  Dar ne aducem aminte cu drag de primele luni în care totul era nou, nu știam ce să cumpărăm, stăteam în magazine câte trei ore să citim etichete și să cercetăm rafturi cu produse întrebându-ne oare la ce folosesc toate acele sosuri. După ce am încercat și noi una alta, am rămas tot la ce știam mai bine, preferând să gustăm de la alții tot felul de gusturi și arome. Adevărul e că mâncarea de la restaurantul chinezesc nu îmi va ieși niciodată ca acolo, chiar dacă aș respecta o rețetă în cel mai mic detaliu. La fel mâncarea savurată la evenimentele culinare organizate, chiar dacă aș avea rețeta în față probabil că nu aș putea să reproduc gustul specific fiecărei familii.

Așa cum am anticipat, abia acum după un an putem spune că am înțeles cum sunt treburile pe aici, am înțeles să ne uităm pe hartă sau să știm unde să mergem să rezolvăm o problemă. Unii s-au adaptat mai repede, alții mai încet.

Țin minte și acum noaptea când am ajuns și am văzut doar case, luminile stinse peste tot, cele stradale nesemnificative, liniște totală și l-am întrebat pe soțul meu dacă am ajuns cumva undeva la țară. Până la urmă, după niște luni, mi-am dat seama că da, de fapt la țară eram, un fel de sat cu ferme și tractoare și livezi și vii, dar un alt fel de sat. Un sat în care casele costă de ordinul sutelor de mii de dolari, în care fiecare petec de pământ este îngrijit și apreciat.

Deși plecăm mai devreme decât anticipasem am reușit să ne mobilizăm, acceptăm că în plină pandemie suntem chiar norocoși de oportunitatea apărută de a avea zbor special direct. Aveam deja biletele cumpărate dar cursele s-au anulat, ne pregăteam să cumpărăm alt rând de bilete dar apoi nu a mai fost nevoie.

Mai sunt patru zile până când vom pleca spre Washington și apoi spre România. E grea despărțirea, încercăm să mai furăm câteva minute sau ore de relaxare, să mai vedem una alta, dar bagajele ne amintesc că trebuie să fim recunoscători că am găsit casa pe care o căutam în Brăila, că mai avem încă multe aventuri de trăit și locuri de descoperit.

Aventura americană se apropie de sfârșit. A fost frumos, a fost educativ, a fost altceva.