Încheierea aventurii americane – lecție despre detașare și privit înainte

Ieri s-a încheiat oficial aventura noastră americană, odată cu ceremonia de absolvire a promoției 2020 la Naval War College, instituția ale cărei cursuri le-a urmat soțul meu timp de un an.

Abia ieri am simțit cu adevărat emoția despărțirii, emoția încheierii unei etape speciale din viața noastră.

Între America și Romania

Așa cum scriam în articolul precedent, cele două săptămâni care au trecut au fost ca o locuire între două lumi: cu mintea și cu inima eram încă acolo, pe insula verde din Rhode Island, dar fizic eram aici, în realitatea din orașul nostru, încercând să găsim casa care să ne placă și din care să facem acasă pentru următoarea perioadă de timp.

Din păcate am aterizat cam brusc în realitatea orașului nostru, apartamentul pe care îl închiriasem fiind într-o zonă nu tocmai aerisită, iar toate detaliile pe care altă dată nu le-am fi văzut ne-au izbit deodată în față. Am trecut de la magazinele în care se intra cu ordine și disciplină, de la curățenie și dezinfectare după fiecare client, la marfă vândută pe trotuar, la scuipat pe stradă. Am trecut de la distanțare socială în sensul de respectarea spațiului personal chiar și când nu era pandemie, la stat buluc unul în altul și suflat în ceafa celui din față, fie că vrea, fie că nu vrea. Am trecut de la iarba verde și aleile curate și îngrijite la trotuare crăpate sau pline de gropi. Am trecut de la politețe în trafic, semafoare și străzi largi, la claxoane și aglomerație. Deși ploua destul de des pe insulă, niciodată nu am văzut noroi sau bălți de la ploaie. După prima zi de ploaie aici străzile s-au umplut de bălți.

Da, e o realitate cu care am trăit ani de zile, o realitate cu care am crescut și pe care am crezut-o normală. Din păcate am aflat că se poate și altfel, că există și un altfel de normal.

Oamenii îmi spun că nu, America nu este doar așa cum am văzut-o noi. ȘTIM. Și le repetăm și copiilor noștri asta. Dar cum ar fi dacă TOATĂ LUMEA ar fi așa cum am văzut și trăit noi? Cum ar fi dacă bucata aia de lume nu ar fi doar un loc izolat și ar fi așa peste tot?

Soțul zice că nu sunt realistă, că asta nu se poate. El s-a readaptat mai repede, a început să conducă și zice că nu îl deranjează foarte tare traficul aglomerat și toată hărmălaia din jur. Eu încă mai am nevoie de niște timp să procesez totul, am început din nou să tresar la zgomote sau când traversez strada și nici o mașină nu pare să încetinească măcar.

Unde este acasa

În câteva zile am reușit să schimbăm și casa și zona din oraș. Din fericire acum casa în care suntem ne place, ne simțim bine aici.

Cu toate astea, Dante m-a impresionat foarte tare când mi-a mărturisit că cel mai acasă se simte la părinții mei, la curte. Casa aceea mică, cu toate lucrurile la locul lor, cu foarte puține schimbări de-a lungul anilor, pentru el este un reper al copilăriei.

Nu este ușor pentru copii să schimbe atâtea case, locuri, oameni. Fiecare schimbare înseamnă detașare, înseamnă a lăsa ceva în urmă.

Detasare si renuntare

Atunci când am împachetat absolut tot pentru a pleca, a fost foarte greu să decidem ce păstrăm, ce donăm, ce aruncăm. Stătusem 6 ani în casa aceea, însemnase o etapă importantă din viața lui Dante, venise Horia pe lume acolo.

După un an a trebuit să facem același exercițiu când am plecat din America. De data asta parcă a fost mai ușor, pentru că am trăit tot anul știind că multe lucruri nu le vom lua cu noi. Dar atât de multe îmi venea chiar mie să le strecor în bagaje chiar și după ce le cântărisem și trăsesem fermoarul. A trebuit să renunț la acuarele, la pânzele încă nepictate, la unele haine, la pernele decorative și păturile cu care copiii se jucaseră peste iarnă, la jucării și cărți, la obiecte de bucătărie. Am dăruit aproape toate tablourile mele pictate sau pietrele. În fiecare am pus o bucățică din mine, dar nu îmi pare rău. Știu că au fost bine primite, știu că vor sta în casele unor oameni care au însemnat mult pentru noi anul acesta.

Multe din celelalte obiecte le-am așezat în fața casei cu un carton pe care am scris că sunt lucruri gratis iar oamenii au oprit mașina și le-au luat. E o practică   des întâlnită acolo și nimeni nu se jenează să ia sau să dea. Multe obiecte ale celor care se mută ajung la donații, sunt multe astfel de centre care apoi le vând la prețuri foarte mici în magazine speciale, de unde le-am luat și noi la rândul nostru.

Acum, întoarsă acasă, am început să caut prin cutiile în care am depozitat atâtea și atâtea lucruri. Am început cu obiectele de bucătărie. Mi-am dat seama că am atât de multe… Un an de zile am trăit cu un set de oale, mare mijlocie și mică, o tigaie și tăvi de la cuptor, un set de câte 8 farfurii  mari și mici , câteva căni și pahare. Au fost de ajuns, deși uneori am boscorodit că nu am în ce să gătesc. Am suplinit cu tăvi de aluminiu de unică folosință.

Nu m-am mai regăsit în mulțimea de oale și tigăi, deși eu credeam că nu am așa de multe. Nu m-am mai regăsit în cănile și farfuriile pe care le împachetasem cu grijă.

Dar cel mai greu mi-a fost când am văzut biblioteca mea dragă, cu cărțile așezate în geamantane și sacoși mari. Am selectat câteva pe care nu le-am citit și alte câteva pe care să le citesc cu copiii vara asta. Restul…

La jucării nu am ajuns, deși Dante întreabă de ele. Va trebui să le selectăm și pe ele, să decidem ce facem, să le dau șansa să se mai joace un pic cu ele până le vor uita într-un colț.

Se vorbește mult despre debarasare, despre cum să îți faci ordine în casă și să renunți la lucruri.  Facem asta des și, deși nu e o lecție ușoară, în timp cred că va fi utilă pentru copiii noștri.

Despartirea de oameni

Am cunoscut în America familii de militari care se mută o dată la doi sau trei ani, schimbând nu doar orașul ci și țara, continentul. Am cunoscut oameni care au trăit această experiență toată copilăria. Am vorbit cu soții de militari care trăiesc asta de ani buni. Mie mi se părea fascinant să ai șansa să vezi toată lumea, să călătorești, să trăiești mereu ceva nou. Mi-au spus că e interesant, că în primii ani e minunat. Dar cu vârsta devine mai greu. Cel mai greu e cu prieteniile. Peste tot îți faci noi prieteni, dar e tare greu să ai câțiva prieteni cu care să te vezi la o cafea oricând vrei. Una din neveste îmi spunea că are o cea mai bună prietenă de 20 de ani dar în realitate s-au văzut de doar cinci ori. Pentru că de obiecte până la urmă te detașezi dar cu oamenii e altă poveste.

Am trăit de-a lungul vieții și eu povestea asta. Dar acum mi-a venit tare greu să îmi iau rămas bun de la prietenele mele de acolo, să știu că fiecare va pleca către un alt colț de lume, multe din ele îndepărtate, locuri în care doar cu gândul vom ajunge noi vreodată. Mi-au devenit dragi, ne-am simțit ca o familie acolo, am învățat lecții prețioase de la fiecare dintre ele.

Mă bucur că am avut inspirația să organizez o mică petrecere înainte de plecare, să le revăd și să le dăruiesc câte ceva iar eu la rândul meu să primesc câte un mic dar de la fiecare. Îmi vine să plâng când mă gândesc la despărțirea de ele. Sper încă ca măcar cu unele să am șansa să mă revăd. După călătoria asta simt că lumea nu mai e așa mare, mi-am înfrânt frica de zbor iar viitorul nu știm niciodată ce surprize ne aduce.

Eu m-am regăsit în viața americană, am simțit că ni se potrivește, am întâlnit americani calzi și primitori, optimiști și cu un alt fel de a privi viața decât am fost noi obișnuiți. Am învățat multe în acest an, ne-am schimbat și am evoluat.  Aventura noastră s-a încheiat, dar noi simțim că povestea continuă, prin noi sau prin copiii noștri.

8 thoughts on “Încheierea aventurii americane – lecție despre detașare și privit înainte

  • June 25, 2020 at 9:12 am
    Permalink

    Povestea voastra este impresionanta. Regret ca nu am reusit sa urmaresc chiar toate aventurile prin care ati trecut. Am fost ocupata sa le traiesc pe ale mele si am stat mult mai putin ca altadata pe facebook. Dar am recuperat astazi, citind articolul tau.
    Raman cu regrete. Mi-as fi dorit pentru voi si mai ales pentru copiii vostri sa fi avut posibilitatea de a ramane acolo.
    Legat de afirmatia lui Dante, sa stii ca si Ionut imi spunea la fel cand era mic: la mamane ii placea cel mai mult, se simtea cel mai acasa, desi la mine avea absolut tot ce ii trebuia si conditii mai bune. :)))

    Reply
    • June 25, 2020 at 9:56 am
      Permalink

      Articolele sunt pe blog, le poti citi oricand, chiar daca nu am consemnat in ele chiar tot ce am trait si gandit.
      Ma bucur sa citesc ca si alti copii simt la fel legat de acasa, ceea ce spune multe despre ce conteaza cu adevarat pentru un copil… Multumesc!

      Reply
  • June 25, 2020 at 10:56 am
    Permalink

    Am simțit tristețea, m-a tulburat tare articolul tău pentru că, așa cum ți-am spus, mi-a amintit de prima perioadă a vieții în Canada, care a fost așa de frumoasă. Și mi s-a făcut dor. Eu văd America (respectiv Statele Americii, dar așa se zice popular) așa cum o vezi tu și am bătut-o în lung și în lat, iar Canada este la fel.

    Reply
    • June 26, 2020 at 4:31 pm
      Permalink

      Da, am scris cu nostalgie si tristete. Incerc sa accept ca deocamdata suntem din nou in Romania, sa vad ce ne-a adus bun si frumos experienta de acolo. Deocamdata mai ales copiii sunt porniti pe a compara, pe a vedea lucrurile urate de aici, parca tot sperand sa ne convinga sa ne intoarcem. Si noi cat am calatorit prin America am vazut locuri frumoase, ingrijite. Cat despre Canada ce sa mai zic, ca numai de bine aud :).

      Reply
  • June 25, 2020 at 3:33 pm
    Permalink

    Americanii au un fel al lor de a privi viata. sunt mult mai detasati, ma increzatori, mai relaxati. Si da, curatenia din cartierele decente este incredibila. La noi se toaleteaza spatiile verzi aproape in fiecare zi, mergi descult pe iarba / trotuar, totul e curat si pus la punct. E drept ca la cativa km sunt cartiere nasoale, dar in general cele decente sunt exceptionale. Ma bucur pentru experienta voastra. Stiu ca este greu, si noi am schimbat casele ca pe ciorapi in ultimii 2 ani, dar vom fi bine. Copiii tai au un start senzational in viata.

    PS: incurajeaza-l pe Dante cu modelarile lui 3D. Pustiul e absolut genial la asta si ii prevad un viitor bun in domeniu 🙂

    Reply
    • June 26, 2020 at 4:28 pm
      Permalink

      E bine ca ai precizat ca in cartierele ok e asa cum am vazut si noi. Pentru ca in Romania e greu sa gasesti un loc care sa zici ca e asa, chiar si in cartierele noi. Copiii se adapteaza si pana la urma sunt sigura ca le prinde bine sa aiba experiente diverse, mai ales in lumea asta in continua schimbare.
      I-am aratat lui Dante ce ai scris si a prins aripi :). Sigur ca il incurajez pe toate caile si il sustin cat pot. Multumim!

      Reply
  • June 25, 2020 at 4:03 pm
    Permalink

    S-a terminat deja? Îmi pare rău că nu aţi putut rămâne. Dar cu siguranţă e un capitol extrem de important în viaţa voastră şi e altul pregătit să fie trăit.

    Reply
    • June 26, 2020 at 4:24 pm
      Permalink

      Si mie imi pare rau ca nu am putut ramane, desi stiam ca nu vom putea ramane. Am ramas insa cu speranta ca poate vom putea sa ne intoarcem, ca macar copiii vor putea sa isi facca un viitor acolo sau oriunde in lume, cu bucuria ca au vazut inca de mici ca lumea nu eun loc de neatins. Multumesc ca ai fost alaturi de noi!

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.