Vacanta pe pante de munte si de dealuri

Alungați de căldura insuportabilă de la câmpie, am fugit câteva zile în zone cu temperaturi mai prietenoase. Deși pandemia părea să pună capăt turismului anul acesta am avut surpriza să constat că la sfârșit de august e foarte greu să mai găsești vreun loc neumblat și nerezervat.

Am vrut să mergem undeva aproape de casă și să fie un loc care să ne îmbie la stat cât mai mult în natură.

După ce am văzut zeci de poze ale unor pensiuni sau vile, am găsit în sfârșit acel loc.

Unde ne-am cazat – Casa Galu Nicoresti

Pensiunea Casa Galu din satul Nicorești , comuna Pârgărești, județul Bacău, m-a atras prin vecinătatea cu dealurile înverzite și cu cele două iazuri din apropiere. Nu știam noi  că această vacanță va fi despre urcat și mai puțin despre stat la umbră.

Nefiind o așezare de fițe sau cu mare răsunet în lumea turiștilor, prețul cazării a fost absolut decent. Pensiunea este curată, cu camere mari, dotată și cu bucătărie, astfel că dacă vă gospodăriți vă puteți găti în deplină siguranță orice aveți nevoie. Nu a fost și cazul nostru, eu nefiind tocmai dispusă să car sacii cu cartofi și pungile cu brânză de acasă. Am mâncat frugal, am devorat kilograme de mere și nectarine și a fost ok.

Târgu Ocna și Slănic Moldova sunt localitățile aflate în apropiere și unde puteți face cumpărături sau profita de terasele deschise.

Slănic Moldova și traseul 300 de scari

Cu cinci ani în urmă am fost în Slănic Moldova, cazați la hotelul EuroVacanta, ca urmare a faptului că eram fericita căștigătoare a unui concurs de blogging și posessoarea unui voucher de 250 de euro. Dar atunci condițiile erau altele, din motive de sarcină.

Acum năzdrăvanul e deja mare și a ținut pasul cu noi prin toate locurile.

După ce ne-am bucurat să regăsim parcul la fel de curat și îngrijit cum îl știam, deși erau foarte puțini turiști care se plimbau pe acolo, distanțarea socială fiind astfel posibilă, ne-am dorit să facem ceva care să implice explorat munte și mers pe jos. Nu știam noi la ce ne înhămăm.

Traseul 300 de scari – Slanic Moldova

După ce am consultat lista de trasee am decis să îl alegem pe cel mai ușor numit 300 de scări. Deși se specifica că nu e nevoie de echipament special, ne-am bucurat că avem încălțăminte corespunzătoare și eu m-am felicitat că nu m-am îmbrăcat în rochie, cum avusesem de gând.

Am pornit la drum pe la izvoare, crezând că vom avea de urcat exact 300 de trepte și apoi gata, ne putem întoarce. Scria că e un traseu de o ora jumătate, două.

Știți că mă lăudam eu la un moment dat când eram în America că m-am apucat de mers la sală zilnic? A venit pandemia și mi-a tăiat elanul, mai precis a închis sala. Astfel a luat sfârșit tentativa mea de a intra în rândul oamenilor care fac sport regulat.

Iată-mă așadar având în fața mea o mulțime de trepte, de rădăcini de copaci sau pietre așezate ca și trepte care mă provocau la fiecare pas. Cu cât înaintam mai mult cu  atât îmi auzeam inima bătând mai tare în piept și sângele pompând în tâmple. Tot ce mai puteam să întreb era: vedeți cumva capătul? Pentru că, se înțelege, copiii și soțul erau cu mult înaintea mea.

Da, traseul o fi el ușor pentru cineva care se mișcă mai mult decât din dormitor în bucătărie, din bucătărie în sufragerie și tot așa.
Mă uitam la telefon și mă întrebam dacă Salvamontul e dispus să vină să culeagă o turistă neputincioasă în fața celui mai ușor traseu posibil.

Dar, pas după pas, glumă după glumă, respirație după respirație, popas după popas (da, am făcut   vreo 10 popasuri) am reușit să ajungem în vârf. Am scos pătura de picnic și am rămas nemișcată minute în șir, recăpătându-mi suflul și încercând să nu mă gândesc că va trebui  să si cobor. Am golit rucsacul de mere, ne-am adunat mușchii și tendoanele la locul lor, am schimbat tricouri asudate (noi, cei mari, că cei mici parcă erau la promenadă) și ne-am bucurat din plin de reușită.

Am pornit mai departe pe traseul de coborâre care nici el nu s-a dovedit a fi o simplă plimbare prin pădure. Trebuia să calculăm fiecare pas, să vedem fiecare piatră sau rădăcină pe care urma să punem piciorul. Copiii s-au prins foarte repede ce au de făcut, Horia nu s-a desprins de mâna tatălui iar eu a rămas să mă descurc cum am putut. Când am văzut platoul verde de la baza traseului și am auzit apa, am simțit că prind din nou viață. Aveam senzația că dacă mai dura mult coborârea picioarele mele tremurânde nu-mi vor mai fi de ajutor.

Traseul continuă cu o plimbare pe șosea pentru a ajunge la punctul de plecare, o plimbare de 10 – 15 minute.

Deși efortul a fost destul de mare, a doua zi am constatat cu bucurie că aveam toate oasele la locul lor și nici mușchii nu dădeau semne de durere sau slăbiciune.

Drept urmare am pornit vitejește către iazuri. De sus, din curtea pensiunii, iazurile par la o aruncătură de băț. Dar cărarea e mult mai lungă decât pare și drumul nu e de doar câteva minute, cum credeam eu.

Am lenevit câteva ore pe malul iazului,  am povestit cu copiii despre oi, despre animalele domestice și sălbatice, despre fauna și flora din acele locuri, despre climatul temperat continental și despre multe altele, pentru că școală poate fi oriunde, nu doar între patru pereți ai unei instituții.

Ne-am gândit apoi să continuăm antrenamentul din ziua precedentă și să luăm dealul în piept. Dealul cel mai înalt ne îmbia cu o cruce mare, semn că cineva a marcat locul, dar noi ne-am mulțumit cu unul mai mic. Forțele nu erau încă la locul lor.

În ultima zi însă am atins și obiectivul propus, dealul cel mai înalt. S-a dovedit a fi destul de provocator la urcat dar la coborât a fost chiar o plăcere.

Peisajele văzute de sus ne-au răsplătit din plin efortul ascensiunii.

În toate aceste urcușuri și coborâșuri Horia ne-a însoțit fără ezitare. Merge cu naturalețe kilometri întregi fără să se plângă, fără să ceară în brațe și fără să pară că depune cine știe ce efort. Doar soarele l-a deranjat și a tot căutat umbră, dar în rest s-a comportat excelent. Din păcate Dante și-a scrântit glezna și ne-a mai putut însoți pe dealuri.

Pentru noi vacanța asta a fost despre conectare, despre obiective îndeplinite, despre natură și pauză de la rutina zilnică. Satisfacția de a ajunge în vârf, indiferent de înălțimea vârfului, satisfacția de a-ți depăși propriile limite este uimitoare și nu se compară cu nimic.

 

2 thoughts on “Vacanta pe pante de munte si de dealuri

  • August 31, 2020 at 8:59 pm
    Permalink

    Ati fost la o aruncatura de bat de Moinesti. Ma bucur ca v-a placut la 300 de scari. Sunteti curajosi, nu ca noi. In schimb, noi am urcat la Cascada Duruitoarea si nu era pas pe care sa-l fac, fara sa ma plang, ca renunt, ca nu mai merg. 🙂 Geo a tras de mine cu dintii. Cand am ajuns la cascada am uitat de tot efortul facut. Nu ma mai saturam privind-o. La coborare mi-a placut mult mai mult. Am parcurs traseul intr-un timp record (negativ). 🙂 Nu cred sa mai fi facut cineva atatea ore pana acolo, dar am fost multumiti ca pana la asarsit, am facut-o si noi.
    Va imbratisez cu drag !

    Reply
    • September 1, 2020 at 12:03 pm
      Permalink

      Da, stim ca am fost aproape de voi, dar cu situatia actuala nu am indraznit sa va contactez desi mi-ar fi placut. Dar sigur mai venim in zona, sanatosi sa fim cu totii.
      Traseul l-am facut pentru ca efectiv nu am stiut ce ne asteapta. Noi credeam ca usor inseamna ca o plimbare pe faleza :))). Dar a meritat din plin tot efortul. Felicitari si voua!

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.