Cartea bunatatii – Povesti din Ardeal, de Cristina Andone

January 19, 2021 Vavaly 0 Comments

Prea multe tangențe cu Ardealul nu am avut eu de-a lungul timpului. Dar știu ce se spune despre Ardeleni: că sunt molcomi. De parcă ăsta ar fi un defect. Noi, ăștia de la câmpie, fugim tot timpul după ceva sau ne grăbim de parcă ne-ar fugări ciulinii de pe Bărăgan.

Firea mea e mai molcomă, îmi place să fac lucrurile în tihnă, fără grabă. De aceea, pentru că doi năzdrăvani mă țin tot timpul în alertă, caut ca măcar seara, înainte de culcare, să încetinesc ritmul. Și cum altfel să o facem decât cu o poveste? Sau mai multe?

E drept că în ziua de azi copiii nu mai gustă poveștile noastre de altă dată, cu Ileana Cosânzeana, Făt Frumos și Zmeul cel rău. Ei au altfel de eroi. Dar din când în când e bine să îi aducem aproape de poveștile care au stat la originile anumitor legende sau obiceiuri.

Mărturisesc că, atunci când am început să citesc din Cartea Bunătății, am avut un sentiment de întoarcere acasă. Nu știu să îl descriu, dar a fost așa, ca o liniște care s-a așezat în mine. Eram între copii, la căldură, în pături pufoase, cu bradul sclipind alături și parcă nimic rău nu se întâmpla pe lume citind poveștile astea bune. Chiar după ce ei au adormit, eu am continuat să citesc, să mă bucur de imagini, să simt gustul unor cuvinte pe care de mult parcă nu le-am mai rostit.

Cum să simți altfel citind asta:

”A te mocoși înseamnă să faci încet, în timpul tău, ceea ce merită făcut pe îndelete. E tare bine să te mocăi. Iar a te mocoși? Rimează cu a te culcuși, nu-i așa? Mocoșeala e binele cald care te cuprinde acasă, când afară e iureș și zloată. Iar înăuntru e simplu, e lucru făcut pe negrabă, e poveste.

Fă-ți acasă un cuib de bine. Un loc în care să stai în tihnă, să citești, să bei un lapte cald sau să ronțăi un măr, cu ochii la pomii de-afară. Va fi tihnarul tău. Va fi locul în care timpul te va lăsa în pace.”

Cuvinte și obiceiuri ce par uitate, sunt dezvăluite în carte ca fiind vii, trăite de oameni ca noi, de copii ca ai mei. E adevărat că, dacă privim doar într-o direcție, pare că românii își uită limba, portul, obiceiurile. Dar sunt mulți cei care își văd de viața lor așa cum au facut-o și străbunii lor.

Cristina Andone a cules cu atenție toate aceste povești, a ascultat oameni, a mers în casele lor și a făcut în așa fel încât ele să ajungă mai departe de granițele Viișoarei.

Chiar dacă copiii de azi cresc cu jocuri pe calculator și cu limba engleză ca fiind limba lor, cred că dacă îi expunem în mod firesc la limba noastră, la poveștile noastre, le vor păstra în mintea și inima lor lor la fel de firesc. Nu trebuie să facem cu ei lecții speciale de regionalisme și arhaisme. Doar să le spunem povești, să le citim poezii, să le răspundem la curiozități și de ce-uri. Pentru că micuții sunt curioși. Întreabă. Ce e merindarul? Ce înseamnă mintenaș? Dar tihnă? Dar zmeul ce este? E rău sau bun? Dar de ce oamenii mâncau pâine goală pe vremea aia?

Rețeta de pâine din aceea simplă, gustoasă, care adună familia la masă, se potrivește perfect în cartea asta. Pentru familia noastră pâinea de casă e semn de ”acasă”. Pentru că, oriunde locuim, dacă miroase a pâine de casă pe care noi am frământat-o sau copt-o, atunci înseamnă că suntem acasă. Iar sărbătoarea fără cozonac parcă nu e sărbătoare, nu-i așa?

Dar oare ce e bunătatea? Ce îi face pe oameni să fie buni? Există o măsură a bunătății valabilă pentru toată lumea, sau fiecare are propria măsură? Răspunsurile date de copii sunt emoționante.

Dar poți fi bun cu alții dacă nu ești bun cu tine? Cartea le amintește copiilor să aibă grijă întâi de ei pentru a putea avea grijă de ceilalți. Sunt valori pe care oamenii moderni pare că abia le descoperă, dar de fapt ele au fost întotdeauna cu noi.