Paștele, pregătirile și relaxarea, ieri versus azi

Anul acesta, mai mult ca în anii trecuți, am avut timp mai mult să reflectez la ceea ce înseamnă sărbătorile pentru noi. Pentru noi ca familie, pentru comunitate, pentru mame, pentru copii.

M-am dus cu gândul în primul rând la casa părintească și am încercat să îmi amintesc gusturi, senzații, emoții care însoțeau de obicei sărbătorile, fie de Paște, fie de Crăciun.

Paștele în copilăria mea

Adevărul este că multe din amintiri sunt legate de pregătirile culinare. În copilărie, când lipsurile erau mari, când magazinele erau goale, era foarte greu pentru mama să găsească cele necesare pentru a pregăti bucate tradiționale. Am o vie amintire a unui an, posibil să fie chiar cel de dinainte de revoluție, când eram destul de mare să înțeleg anumite lucruri, că mama era foarte supărată, ba chiar frustrată, pentru că nu găsea o făină curată, albă, bună pentru a pregăti cozonacul pufos pe care îl dorea. Cu greu să găsea și vopsea de ouă. În plus, nu avea nici o zi liberă, lucra chiar și în sâmbăta de dinainte de Paște, uneori chiar și 12 ore. Uneori prelua tata din sarcini pentru ca totuși să avem pe masa de Paște câte ceva decent și care să marcheze culinar sărbătoarea. De mers la biserică nu se punea problema în acele vremuri.

Ca și copil îmi amintesc de bucuria noastră când trebuia să ciocnim ouă, bucuria în fața ouălelor colorate, plăcerea cu care mâncam cozonacul dulce și pufos.

În anii ce au urmat, când au început să se găsească de toate iar eu am crescut, am preluat eu sarcina de a vopsi ouăle. O făceam cu bucurie, cu dorința de a fi creativă. Mă întreb de unde aflam de tot felul de modele și tehnici de a vopsi ouăle, dar știu sigur că rareori aveau doar o simplă culoare.

Dar îmi amintesc la fel de bine cum mama se trezea în Joia mare să frământe cozonac. Încă de seara făcea cald în bucătărie, scotea ingredientele să fie calde a doua zi și ne anunța de procesul ce urma să aibă loc. Era un fel de invitație pentru mine să mă trezesc și eu să dau o mână de ajutor. Dacă nu o făceam, știu sigur că era supărată dar, cum erau mamele noastre atunci, nu spunea niciodată, spunea că nu are nimic. Iar eu mă simțeam atât de rău că aș fi dat timpul înapoi dacă aș fi putut. Ce îmi mai amintesc e faptul că pregătirea cozonacului, dar și a celorlalte mâncăruri, sau a treburilor din casă, nu o făceau pe mama să fie veselă, să se simtă bine, ba dimpotrivă: percepeam totul ca pe o povară, noi copiii simțeam că o încurcăm, ca pe un trebuie care îi îngreunează viața. Știu sigur că făcea totul cu dragoste, din iubire pentru noi și pentru a ne oferi ceea ce avea ea mai bun, dar felul în care o făcea m-a determinat ani buni să spun că eu nu am să fac niciodată treburile alea atât de obositoare și de multe. 

De când am copii m-am străduit să duc și eu mai departe tradițiile culinare ale familiei mele dar și ale neamului din care facem parte. Am preluat și din mâncărurile tradiționale ale familiei extinse de la Botoșani, am încercat diverse an după an pentru a vedea ce ni se potrivește. Când a venit și al doilea copil m-am surprins că de sărbători îmi făceam listă cu treburi de făcut și mă trezeam în ziua de Paște sau de Crăciun cu o cută adâncă între sprâncene. M-am surprins de multe ori având pe față exact expresia mamei mele din zilele cu pricina. Deși îmi implicam copiii în toate cele care li se potriveau și lor, deși împărtășeam entuziasmul lor, unele treburi erau făcute cu Trebuie. 

Chiar și anul trecut, in America, am făcut cozonac, ouă roșii, diverse bunătăți. Pe toate le-am făcut fiind alegerea mea, nimeni nu avea așteptări de la mine. Adevărul e că Paștele în America se cerea cumva marcat, dorul de casă, de România, ne-au făcut să ne mobilizăm și să marcăm evenimentul, să împărtășim cu prietenii de acolo câteva bucate specifice, câteva obiceiuri.

Anul acesta este și el unul atipic pentru familia noastră. Ne aflăm în tranzit pentru câteva luni în București și de aceea nici nu ne-am străduit să avem o bucătărie foarte utilată, trăim minimalist la toate capitolele. Ceea ce e o experientă foarte benefică.

De aceea am decis să nu mă dau peste cap cu nimic: curățenia nu e necesară, produse tradiționale sunt în piață la producători pe alese, copiii nu și-au exprimat cine știe ce preferințe. Chiar glumeam cu soțul și îi spuneam că, dacă vrem, putem să amânăm Paștele de anul acesta. Dar au prins copiii de veste și au avut două dorințe: să vopsim ouă roșii și să vină Iepurașul. Deși le cumpărasem hăinuțe noi și jucării, au vrut să găsească ceva pe masă în dimineața de Paște.

Meniul nostru de Paște

Așa că am cumpărat un cozonac delicios cu multa nucă și cacao de la producătorii din Sibiu, o bucată de drob tot de la ei, verdețuri și salate, ouă proaspete și… cam atât. Am vopsit cu copiii 10 ouă. Mirarea și gurițele lor deschise în fața transformării ouălelor din albe în roșii au fost bucuria mea. În Sâmbăta mare nu am făcut nimic. Am ieșit la joacă în parc. Duminică, după ce copiii s-au bucurat de figurinele și ouăle din ciocolată găsite pe masă de la Iepuraș,  am luat un mic dejun cu ouă roșii, drob, cozonac și legume si am pornit în natură.

Cât timp noi ne-am plimbat, la Crock-pot s-a gătit o bibilică cu mere și lămâie. Când ne-am întors era perfect făcută (6 ore pe modul slow). Am făcut niște orez la abur, o salată cu de toate și am mâncat cu toții împărătește. Ăsta a fost ospățul nostru din ziua de Paște.

A doua zi, după ce ne-am plimbat câteva ore prin centrul vechi, am adunat resturile de carne și de orez din ziua precedentă și am făcut orez prăjit (cu omleta, mazăre, morcov, sos de soia și ceapă verde). Am marcat astfel, culinar, și a doua zi de Paști.

A fost de ajuns ce am avut, ce am mâncat. Nu a trebuit să arunc nimic, nu a trebuit să tragem de nici o mâncare. Totul a fost proaspăt, ușor de pregătit și gustos.

Tradiții versus modernism în viața femeii

Am stat și am analizat apoi viața femeii care alege să facă toate cele după obicei și ceea ce am ales eu de data asta.

E drept, a face totul după obicei îți oferă o rutină, un rost, e ca un motor într-un angrenaj, te ține ocupată și îți dă sentimentul acela de împlinire că ai făcut ceea ce se cuvine. E ca un ”to do list” de care, atunci când îl bifezi, te bucuri că a fost îndeplinit.  

A face minimul din ceea ce poți, a alege să gătești ce poți găti în orice zi din an, te poate face să te simți ca într-o zi obișnuită, sau poate vinovată că nu duci niște tradiții mai departe, că nu oferi copiilor rutina cu care tu ai crescut, că nu marchezi un eveniment important în curgerea anotimpurilor și a vieții. 

Pentru că am trăit experiența de a vedea cum alte popoare marchează astfel de evenimente, pot spune că la toate națiile tradițiile culinare sunt foarte importante în familie, în comunitate. Și americanii obișnuiesc să puna pe masa de sărbători feluri de mâncare specifice, diverse, mai multe decât pot mânca într-o zi obișnuită. Dar de cele mai multe ori acest lucru se întâmplă când sunt mai mulți la masă. Pentru că mesele de sărbători sunt despre a împărtăși, a socializa, a fi parte din familia extinsă, din comunitate. 

Vremurile se schimbă, noi ne schimbăm. Tot mai mult alegem să fim noi cu noi, să petrecem sărbătorile în liniște, cel mult cu încă o familie. Și atunci nu își mai au rostul marile desfășurări culinare. 

Nu știu încă dacă pe viitor voi alege să marchez minimalist sărbătorile sau dacă voi dori să am masa plină de bucate și casa plină oaspeți. Dar știu sigur că, oricare vor fi contextele și alegerile, vreau să fie cu bucurie, cu ușurință, cu împăcare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.