”Zece femei” de Marcela Serrano, zece povești

Se vorbește mult în ziua de azi despre suroritate, despre necesitatea ca femeile să se alieze mai mult, să se sprijine și să construiască împreună.

Dar pentru asta ar trebui mai întâi să se cunoască, să se accepte, să învețe să se tolereze, să se înțeleagă una pe alta. 

Marcela Serrano cred că asta încearcă să facă prin cartea ei: să ne facă să vedem că, indiferent de vârstă, povești de viață, condiție socială, femeile au cam aceleași provocări, au aceleași scopuri și aspirații, aceleași frici. 

Zece femei, o carte ce adună la un loc zece povești de viață.

Natasha, terapeuta a nouă femei, le aduce pe toate împreună pentru a-și spune povestea, pentru a împărtăși fiecare o bucată din cine sunt și ce au trăit. 

Deși nu se spune clar scopul pentru care ele sunt aduse împreună, femeile, ca toate femeile, încep să își povestească viața.

E drept că mi-ar fi plăcut să fie construită cartea mai mult ca un roman, să aibă un scop mai clar reunirea celor 9 femei. Așteptarea mea a fost că în final ele vor forma o ”echipă”, că vor avea o misiune comună, că vor forma împreună o mică comunitate sub îndrumarea Natashei.

Dar subiectul cărții sunt de fapt cele 10 povești, ale femeilor invitate și ale terapeutei.

Recunosc, cele  la care am fost cea mai curioasa dar si mai greu de dus pentru mine au fost poveștile femeilor trecute de 60 de ani. Nu doar prin duritatea vieții pe care au trăit-o în trecut cât prin umbra de resemnare și tristețe simțită în prezentul lor.

”În țările dezvoltate nu se mai satură să prelungească viața. Mă întreb, simplu și clar: la ce bun? De ce această dorință nebună de a colecta bătrâni de care nimeni nu are timp să se ocupe? Nici timp, nici bani, nici spațiu și uneori nici măcar chef. Bătrânețea se transformă în marele obstacol al planetei…Dacă am face parte dintr-o cultură cum sunt cele orientale, în care bătrânețea este venerată, ar fi cu totul altceva!”

Aceasta este cugetarea lui Mane, de 75 de ani, o frumusețe de femeie în tinerețe, rămasă singură de mult timp.  Mane a încercat să își croiască drum prin viață cum a putut mai bine, încercând să înțeleagă lumea actuală, cu toate ale ei, fără a vrea însă să se adapteze neapărat sau să țină pasul cu ea.

”Poate că soluția este de a avea un proiect în fiecare zi.”

Să tragi de tine zilnic pentru a te ridica din pat, pentru a-ți face ritualul de îngrijire, pentru a ieși din casă și a avea zilnic câte un obiectiv cred că sunt soluții general valabile la orice vârstă.

Povestea Simonei, o femeie de 61 de ani, m-a făcut să privesc dintr-o altă perspectivă alegerile femeilor de a sta singure. 

Ea spune: ”m-am săturat până peste cap să fiu martoră la felul în care femeile renunță la tot pentru a-și păstra bărbatul lângă ele.”

Acel tot poate însemna la a renunța la un job, la propriile visuri, la propria libertate sau la a fi ele însele.

Simona avea un soț iubitor, erau un cuplu împlinit, exista pasiune și atracție, aveau obiective comune și își creșteau frumos copiii.

Totuși ceva nu mergea. Soțul era prea mult atras de televizor, de meciuri de fotbal de tot felul. Momentele în care se cufunda în vizionarea unui meci îl răpeau pur și simplu de lângă ea, de lângă familie. Bărbații au această capacitate de a imersa cu totul în ceva, o capacitate care pe noi femeile ne irită de multe ori, noi fiind programate de la natură să fim multi-tasking.

Deși pentru o altă femeie acest lucru pare un moft, pentru Simona este ceva ce a săpat durere an după an, meci după meci.

Până într-o zi când decide că își poate lua viața în mâni, că își poate purta singură de grijă, că vrea să simtă cum este să fie stăpână pe fiecare zi pe care o trăiește.

Desigur, vorbim de o femeie cu posibilități, vorbim despre vremurile moderne în care femeia încă poate lucra și o poate face chiar de acasă. 

Simona descoperă astfel deliciile unei vieți solitare dar pline. Aproape ironic descoperă că și ea poate uita de toți și toate urmărind ore întregi seriale pe noul ei televizor plat. Doar că acum nu mai depinde nimeni de ea, nu încurcă pe nimeni felul în care își organizează ea timpul.

Am înțeles că, deși în comparație cu poveștile de viață dureroase ale altor femei din cele 9, Simona se poate considera că ”se alintă”, dacă ne uităm pe scara nevoilor, înțelegem de ce pentru ea este atât de important ca soțul ei să fie prezent, să o stimeze, să fie împreună o echipă. 

Pentru că, dacă în trecut femeile erau dependente de soți pentru a-și asigura nevoile de bază, în prezent, când aceste nevoi sunt asigurate chiar de către femei, prin munca și inteligența lor, nevoi importante devin cele din vârful piramidei. 

Din păcate mulți bărbați au rămas încă la nivelul de convingere că dacă ”pun pâinea pe masă și asigură acoperișul deasupra capului” femeia ar trebui să fie mulțumită și împlinită. 

”Am grijă de mine și simt că este pentru prima dată. Nu frământ pâine în fiecare dimineață, dar azi o cumpăr. Mă duc la cherhanaua pescarilor și cumpăr cel mai proaspăt pește. Angelica, o femeie din sat, face curățenie de două ori pe săptămână pentru că pe mine mă obosește să dau cu aspiratorul și să spăl rufele. Când mi-e lene să gătesc mănânc pâine și brânză…

Condiția ca o astfel de viață să funcționeze este să fii capabilă să te distrezi cu tine însăți, să te ai pe tine însăți. 

Nu regret că am șaizeci și unu de ani.  Aș putea spune că această vârstă mi-a adus liniștea.

Trecutul nu contează. S-a întâmplat deja. Viitorul nu există.

Ridic paharul pentru singurul lucru pe care îl avem cu adevărat: prezentul.” 

Pe de altă parte, Andrea, vedetă de televiziune, cu o viață mereu în centrul atenției celorlalți, cu multe plecări și cu prea puțin timp petrecut cu ea însăși, percepe bărbatul și căsnicia ca pe un refugiu. 

”Dacă nu spre partener, spre cine te îndrepți atunci când începi să ai îndoieli despre tine însăți, când simți că lumea insistă să-ți fie potrivnică? Cui îi încredințezi orice, de la soldul bancar până la cât de tare te enervează chiar propria mamă sau propria fiică? Cu cine să asculți în liniște cu concert de Bethoven?  În lumea mea, dacă n-aș avea un soț pe care să-l invoc, m-aș simți aruncată direct în mijlocul leilor din arenă. 

Un soț ca un refugiu.

Poate că un soț este un prolog.

Sau o anexă ilustrativă. ”

Despre schimbările apărute odată cu vârsta, Andrea observă:

”Odată cu trecerea anilor încetăm să îi mai iubim pe oameni. Pe măsură ce trec anii începem să devenim mai atenți, mai pretențioși, iar asta duce inevitabil la eliminare. Privirea mea a devenit mai suspicioasă, mai critică. A îmbătrâni înseamnă să percepi mai mult defectele. Și încep să te plictisească. Mi-e teamă că voi iubi din ce în ce mai puțin…”

10 povești a 10 femei, o carte care te ține curios până la final și te ajută să descoperi universul atât de complex al femeilor și să înțelegi că în definitiv toate își doresc să aibă parte de un prezent conștient, să facă alegerile pe care le simt și li se potrivesc.