Ianuarie – început de an 2026 cu bucurii
Cuvântul anului: VIVACITATE
Mi-am început anul cu același ritual pe care îl fac deja de câțiva ani: alegerea unor carduri din pachetele mele de carduri, alegerea și notarea la întâmplare a unor citate din cărți diferite, notarea câtorva dorințe pentru noul an.
În anii trecuți am notat câteva dorințe, am închis caietul și l-am mai deschis doar anul următor pe 1 ianuarie să recitesc ce am scris. Am fost mereu surprinsă cum, fără să mă mai fi gândit la ce am scris acolo, 80% din ce notasem se întâmplase.
Am primit inspirație și pentru a alege cuvântului anului 2026. VIVACITATE este cuvântul, pentru că simt nevoia de mai mult entuziasm, de o atitudine mai plină de viață vis-a-vis de tot ceea ce fac.
Vremea, vremurile, eu
Vremea este una cu adevărat de iarnă, așa cum ne dorim de câțiva ani. Zăpada a venit în decembrie și nu a mai plecat. A nins zile multe, a nins frumos, a adus bucurie. Am ieșit cu Horia și i-am privit entuziasmul cu care a făcut om de zăpadă, s-a îmbulgărit cu copiii, am stat ore bune până am înghețat afară. E drept că nu mai am acea jucăușenie de altă dată, acea dorință de a face și eu om de zăpadă și a mă tăvăli în zăpadă. Dar faptul că sunt între copii mă încarcă cu stare de bine.
Vremurile sunt tulburi rău, istoria parcă o ia razna, societatea o ia la vale. Suntem mici și nu știu ce am putea face să schimbăm ceva. Din păcate niște unii au ajuns sus și acum se joacă cum vor cu soarta și viețile oamenilor, țărilor, continentelor. E așa de trist!
Mi-am amintit de ceea ce spunea un cosmonaut venit din spațiu, că noi, oamenii, ar trebui să privim Pământul ca pe o navă iar noi suntem echipajul, nu călătorii de pe navă. Noi cu toții suntem cei care ținem nava asta în funcțiune.
Pentru omul de rând incertitudinea a devenit o stare de fapt în ultima vreme. Încep să fie dezgropate securi vechi ale conflictelor, sub pretextul a ce s-a petrecut cu sute de ani în urmă se revendică teritorii, când de fapt lupta e pentru resurse și pentru putere.
Jurnal de (pre)menopauza
Da, îmi vine să inaugurez și rubrica asta, având în vedere că simptomele premenopauzei sunt așa de diverse de la femeie la femeie dar și de la lună la lună la aceeași femeie, că de ce nu?
La începutul lunii simptomele de anxietate au revenit, ceea ce nu mă bucură deloc. În fiecare zi am făcut eforturi să mă ridic, să fiu bine, să nu mă las copleșită de gri, de tristețe, de teamă. Cu sau fără cauză toate astea ies la suprafață, uneori când sunt chiar foarte liniștită, acasă, alături de familie. E așa de ciudat să experimentez toate astea…
Dar, au trecut destul de repede față de alte dăți. A apărut însă o …durere în omoplat. Da, fix așa. O durere întâi discretă, apoi tot mai accentuată, ce radia în umăr și mâna stângă. Am fost și la masaj, poate poate trece. Nu a trecut când am vrut eu, ci când a vrut ea. Cum a venit așa s-a dus.
Luna trecută am experimentat o hipersensibilitate la zgomote. Orice mic zgomot, șușoteală, vorbă, îmi dădea o stare de nervi puternică.
Se pare că luna asta nu a mai fost.
Am și zis că parcă suntem ouă cu surprize. Nu știm niciodată ce va urma.
Pe fondul schimbărilor hormonale și psihicul o ia razna. Văd negru unde nu este, văd rău unde nu este. Mă iau de bărbat, mă iau de copii, mi se pare că nimeni nu face ce aș vrea eu să facă, nimeni nu-mi îndeplinește mie nevoile și nebuniile din cap. Fiind și iarnă socializarea e mult redusă așa că nu le rămâne alor mei decât să mă suporte până la primăvară :))).
Cu toate nebuniile astea mai sunt și în sesiune și iar am avut de dus lupte cu istoria. Celelalte materii de studiu îmi plac, mă fac curioasă. Ei, dar istoria e mereu o provocare pentru mine.
Cărți
Cu toate neajunsurile amintite sunt chiar mândră că am reușit să și citesc.
Pantofii de Lotus de Jane Yang
Am citit cartea asta cu mare curiozitate. În câteva zile am parcurs-o. Orice făceam abia așteptam să mă întorc la ea. China, începutul anilor 1800. Soarta femeilor în acea perioadă era cruntă. Erau vândute de mici și deveneau sclave pentru a salva familia rămasă. Erau măritate cu forța. Se măritau pentru a se salva dar ajungeau să fie tot sclave la soacră sau la celelalte neveste. Femeile nu aveau drepturi, doar obligații. Cea mai mare obligație era să nască un moștenitor. Nașterea unei fete era de rău augur.
Obiceiul legării picioarele mi-a dat stări de greață și de revoltă. De fapt aproape întreaga carte mi-a apăsat butoane transgeneraționale, cum le-am zis eu. Am simțit în mine toate durerea și suferința a generații de femei, umilințele la care au fost supuse. Am ajuns să mă contrez în concepte și cu soțul, să mă enerveze lucruri pe care le face sau nu le face, să mă supăr pe el doar pentru că noi, azi, putem spune ce gândim și simțim.
Din fericire cartea cuprinde și o poveste de iubire. Chiar dacă cu multe obstacole, iubirea e o rază de speranță.
Am conștientizat cât de mult oamenii erau ghidați de cutume, de tot felul de credințe înspăimântătoare, cât de mult le erau controlate viețile cu astfel de lucruri. Soțul meu spune că pe atunci nimeni nu era cu adevărat stăpân pe sine, nici măcar bărbații, toți se supuneau fie religiilor, fie stăpânilor. Până și fiii erau controlați de mamele lor.
Am parcurs cu interes cartea asta, deși nu pot spune că nu știam lucrurile din ea. Dar felul în care informația este structurată o face ușor accesibilă persoanelor din ziua de azi care nu mai au răbdare să citească cu adevărat un text.
Sunt informații bine structurate care ne amintesc că suntem un amalgam de compuși chimici ce au fost dozați cu mii și mii de ani în urmă și care ar trebui să ne servească și în ziua de azi. Din păcate viața modernă face ca, în aparență, să nu mai avem nevoie de anumite mecanisme. Totuși acești compuși sunt încă cei ce ne conduc acțiunile și felul în care ne simțim.
Apropo de ce scriam mai devreme legat de anxietatea mea produsă pe fond hormonal, soluțiile oferite în carte ajută mult la reducerea acestei stări. Actiuni simple, cum ar fi mișcarea, respirația, somnul, hrana corespunzătoare, socializarea ne ajută mult să avem o stare bună și să navigăm mai ușor prin vremurile actuale. Corpul nostru nu s-a schimbat prea mult față de acum zeci de mii de ani si, vrem nu vrem, trebuie să ținem cont de asta.
Chiar dacă e frig afară, expunerea la lumina naturală este vitală. Chiar dacă e mai comod să stăm ore în șir la birou, corpul nostru strigă după întinderi, mișcare. Chiar dacă viața socială a devenit una solitară, simțurile noastre strigă după atingeri și îmbrățișări.
Cinci ani și-o clipă – Virginie Grimaldi
Nici de data asta autoarea nu se dezminte. A scris o nouă carte despre oameni, despre viață, despre relații, despre fragilitatea sentimentelor și perspective diferite. Două surori, două povești diferite și totuși o copilărie comună. Abuzuri, pierderi, dureri și reîntoarceri într-o poveste ce ne poartă în prezent și trecut. Un final cu totul neașteptat dar cu speranță și salvare fix pentru cine avea mai multă nevoie.
Un dulău și un arici pe sârmă – Laura Pănăzan
O carte despre terapie de cuplu și ce secrete poate ascunde un astfel de proces. Este o carte mai mult pentru specialiști, dar poate fi citită și de publicul larg. Aduce în atenție multe subiecte comune într-un cuplu, lucruri la care să ne uităm, bagaje pe care să le studiem și pe care le ducem în spate.
Povestea mălaiului
Pentru că am avut de făcut un proiect despre o rețetă tradițională adusă în modernitate, și cartea asta era la bibliotecă și chiar îmi doream să o parcurg, acum am avut ocazia sa o fac. Povestea mămăligii noastre merge până în preistorie și e tare interesant de aflat cum s-a ajuns de la un aliment de bază la un aliment cu care azi ne mândrim și este chiar reinterpretat în marile bucătării.
Filme
Father Mother Sister Brother
Younger
Nuremberg
Evenimente
Spectacolul de Flamenco
Ziua lui Patty
Spectacolul de balet Spărgătorul de nuci
Bucurii mici
