Premenopauza – un carusel de emotii

Postarea care nu a putut fi scrisă anul trecut. Cuvintele care nu au putut fi așternute anul trecut.

Pentru că acum un an, în februarie, fiecare zi era un carusel de emoții și pentru că atunci am început să înțeleg că premenopauza e o etapă prin care fiecare femeie trece în felul ei.

O zi obișnuită

E dimineață. Mă trezesc să pregătesc copiii de școală. Golul în piept e acolo unde era și ieri. Deja și-a făcut culcuș între coastele mele. Mă uit în jurul meu. E cald, e bine, familia e liniștită, toată lumea vorbește încet, ca de dimineață. Dar la mine în piept o pasăre se zbate neliniștită. Cică numele ei este anxietate. Vine nechemată să se hrănească cu fricile mele pe care nici eu nu știu să le numesc.

Pleacă fiecare la treburile lui. Rămân acasă. Îmi iau ceașca de cafea și mă așez la laptop. Mă pierd în conversații cu prietenele. Aș scrie ceva, aș crea ceva, aș găti ceva. Dar golul din mine mă întreabă: ”de ce?” , ”la ce bun toate?”.

Mă ridic, mă așez, mă duc la geam. Sper să văd ceva interesant pe cer, să mă încânte ceva, să văd o culoare. Nimic. Parcă nu văd.

Îmi reiau conversațiile. Simt cum panica mă cuprinde deși nu abordez nici un subiect dificil. Dimpotrivă, încerc să râd, să port conversații amuzante, să mă mențin pe linia de viață și bucurie. Dar mă mint. Palmele și tălpile îmi amorțesc. Atacul de panică e tot mai intens. Respir sacadat, fac exerciții mentale de relaxare, îmi zic ca totul e în regulă.

Mă mișc, mă apuc de gătit, trag de mine. S-a dus. Parcă e mai bine.

Nici afară nu e mai bine

Merg cu copilul pe stradă. Mă ține de mână. Îi simt mânuța caldă și mică. Simt că el mă duce pe mine, nu eu pe el. Vorbește, ciripește, îmi spune lucruri, îmi arată lucruri. Dau din cap, mă forțez să zâmbesc, să par că sunt acolo. Dar nu-l aud. Aud totul ca prin ceață. Sunt total deconectată de propriul meu copil, de tot ce e în jur. Merg ca un robot pe stradă. Da, copilul mă duce pe mine. Mă simte, știe că nu sunt eu cea pe care  o știe. Dar nu întreabă, nu mă ceartă. Mă ține de mână și ciripește vesel în continuare. Îl îmbrățișez și îi mulțumesc pentru cât e de bun.

Oare ce se întâmplă?

Mă informez, citesc, merg la medic. La medici. Hormoni, suplimente, e o etapă, analize, controale, e bine, o să treacă, suntem femei, schimbarea dietei, odihnă, ”fără stres, doamnă!”, va fi mai bine.

Mă uit în jur, mă duc în magazine. Nimic. Nu simt, nu vreau, nu văd. Nimic de fotografiat, nimic de cumpărat. Nu mă atrage nimic, nu îmi doresc nimic. E totul gri. Soțul mă ispitește cu tot felul de lucruri. Degeaba. Nu simt să ies din pâcla în care sunt afundată.

Pași mici spre schimbare

Afacerea nu merge. Nu reușesc să vând, să ajung la oameni, să am succes. Trebuie să iau o decizie. Să încep să mă mișc. Voi închide. Asta e. Am încercat. Nu a mers. Nu e un eșec. E o lecție. Încă una.

Mă mobilizez să ies din casă, să merg la contabilitate. E greu. Parcă nu mai știu să merg. Parcă mi-e frică să merg pe stradă singură. Mă urc în autobuz. Aparent sunt bine. O doamnă aranjată care merge undeva. Dar eu mă simt ca o școlăriță speriată în prima zi de școală. Clarific lucrurile. Domnul de la contabilitate e răbdător, îmi explică de șapte ori același lucru până când înțeleg care e cea mai bună decizie. Da, așa este,  mai bine să închizi ceva pentru a face loc la altceva. Simt asta. Mă simt ușurată.

Suplimente, mișcare, sport. Merg la sală. Trag de bicicletă și de tot felul de aparate ca cea mai mare pasionată de fitness. Îmi face bine. E mai bine. Parcă respir mai bine. 

Azi nu am mai simțit gol. Pasărea aceea ciudată și-a luat zborul. Revine peste zi câte puțin. Dar pleacă. Mă rog să vină tot mai rar, să nu îmi mai găsească fricile.

Aplic pentru joburi pe tot felul de platforme, la întâmplare. Orice, numai să simt că fac ceva concret.

Ies la o lansare de carte. Cu greu mă mobilizez, dar o fac. Corina vine o dată pe an în oraș și nu vreau să o ratez. Mă duc și a doua seară la punerea în scena a uneia din cărțile ei. E greu să fac asta. Efectiv trag de mine să mă ridic, să mă îmbrac. Soțul e plecat. Cum să mă duc singură într-un bar, fie el și loc de ținut spectacole? Copiii mă trimit ei de acasă, mă încurajează, mă mână de la spate să mă duc. Le mulțumesc la sfârșitul serii care a fost fix ce aveam nevoie.

Mă sună o prietenă să ne vedem. Mă îmbrac frumos, mă aranjez. Mă duc să beau o cafea care se transformă într-un brunch de patru ore. Îmi povestește despre ea, despre păsările ei ciudate, despre stările și provocările ei. Avem aceeași vârstă. Și ea pare veselă, energică, bine, deși își poartă propriile bătălii.  Învăț să mă uit altfel la femeile din jurul meu.

O rază de soare

Vorbim despre acțiuni, proiecte. Pentru prima dată simt ceva ce nu am mai simțit de mult timp. Entuziasm. E ceva nou. Nu mai știam cum e. Nu mai știam cum e să simți dorința de a face ceva, nerăbdarea de a te apuca de ceva. Facem planuri, scheme.

Primesc un telefon pentru un job, programez un interviu. Wow! Deja se întâmplă. Parcă renasc. Cu pași mici. Pentru că pasărea aceea ciudată pe nume anxietate e tot acolo, mă încolțește. Plecăm în vacanță la București. Îmi va face bine schimbarea de peisaj. Dar nu e chiar așa de simplu, nu se întâmplă peste noapte.

Am trecut interviul, am primit jobul, încep să merg la birou. Mă mișc. Sper. Am din nou încredere. Pot. Uite, sunt aici, între oamenii ăștia tineri, învăț ceva absolut nou și totuși țin pasul. Respir. Fac din nou poze. Îmi aud din nou copilul. Citesc.

Merg în magazin și îmi doresc ceva. În sfârșit îmi doresc ceva.  Se bucură și soțul meu, e dispus să-mi cumpere orice când mă vede așa în sfârșit. Îmi iau un dozator de lichid de curățat vase. Cu ștrasuri , cu flori și sclipici. Să îl văd zilnic. Să îmi amintesc. Să nu uit cum e să nu mai simți, dar să vrei să ieși de acolo, să tragi, să afli cauze, să cauți soluții, să accepți, să fie mai bine. 

Pictez flori, mă aplec asupra pânzelor și îmi iau bucuria din asta. Mă ajută mult.

Așa au fost anul trecut primele luni din an. Grele. Gri. Pâcloase.

Dar au trecut.

Prezentul

Acum mai vin din când în când și golul, și pasărea care se zbate, și lipsa entuziasmului, și griul. Cel puțin o zi pe lună mă însoțesc, sunt acolo, le văd, le simt, le accept. Am învățat să le accept, să nu mă lupt, dar să nu le hrănesc. Să le alung cu blândețe.

Mai uit nume de prieteni, mai caut cuvintele care se ascund. Dar mă adun, citesc, fac exerciții de memorie, de matematică, creez, scriu.

Au fost zile când poate am părut aeriană pentru vânzătoarele de la magazine. Au fost zile când am părut o femeie acră și fără chef, o femeie cu capsa pusă. Au fost zile în care m-am uitat prin oameni. Întrebam despre preț și prețul era în fața mea. Oamenii se enervau. Femeile vânzătoare. Și eu m-aș fi enervat? Probabil că da. Pentru că nu știm să ghicim că femeia din fața noastră are goluri de memorie, ceață pe ochi și pe creier, migrenă cruntă care îi încrețește fruntea, poate amețeală care o face să pară că se clatină din alte cauze. 

Am învățat să privesc altfel femeile pentru că eu mi-am dorit să fiu privită și înțeleasă. Am învățat să am mai multă răbdare. Am învățat multe din etapa asta.

Am simțit să scriu pentru a spune că etapa asta e și așa pentru unele femei.

E nevoie să vorbim și despre asta, să nu ne speriem, să ne informăm, să facem ce ni se potrivește și ce ne ajută, să vorbim cu medici, cu psihologi. Dar, mai ales, să vorbim între noi, să împărtășim ce simțim, să nu ne judecăm una pe alta, să ne ajutăm cum putem și să ne scoatem din casă, din stare.

Ce facem pentru sănătatea mentală în etapa de premenopauză a scris și Ioana și las și aici, să fie de folos.