Tantrumuri la 2 ani versus provocări psihologice la 9 ani

Să ai în casă un copil de doi ani și unul de nouă ani este uneori ca și cum ai face parte dintr-un spectacol de circ. Dar nu din acela ușurel,pentru copii, cu baloane de săpun și porumbei. Vorbesc de acelea cu aruncat de săbii, scos flăcări pe gură, cu lei și pantere. Cam așa mă simt eu uneori alături de năzdrăvanii mei. Nu știu niciodată de unde vine ”spectacolul”, nu reușesc niciodată să anticipez care va fi următoul număr în program. Poate fi un tantrum, poate fi o criză de nervi sau poate fi o provocare – capcană la care nu știm cum să reacționăm.

Da, Horia a început să facă tantrumuri. Deși am sperat că el nu va mai face, că el ne va scuti de acest episod, iată că nu este deloc așa. Au început cam de trei săptămâni dar acum sunt din ce în ce mai frecvente și mai zgomotoase. Se lasă cu trântit pe joc, cu lacrimi false sau adevărate, cu aruncat mâncarea prin casă.

De dimineață s-a pornit taifunul. A venit la bucătărie cerând mâncare. I-am pus laptele cu paste în castronel, i-am dat linguriță și așteptam să înceapă să mănânce. De unde, copilul avea un spectacol de susținut. A împins castronul, a aruncat lingurița, a țipat că vrea să ”băbăm”. Iar dă-i castronul iar împins, iar plâns.

Timp în care Dante trebuia să plece la școală, eram cu ochii  și pe el.

Horia și-a susținut spectacolul cam jumătate de oră după care s-a potolit ca prin farmec și a început să mănânce. De fapt a vrut să îi dau eu…

Dante în schimb ne-a pus la altă provocare.

Ieri a venit la noi cu un bilețel ”scris” de către Moș Nicolae. Să vezi treabă că era tot scrisul lui Dante, dar cică așa grlumește moșul, scrie pe înțelesul copiilor. De unde până unde a tras el concluzia că azi trebuia să vină Moș Nicolae nu știu, dar el a ținut-o una și bună că vine.

Ieri seară când ne-am întors de la București copilul mi-a zis să merg cu el la chioșc dar să stau afară. M-am conformat, deși am văzut bine pe geam că el cumpără bomboane. Acasă ne-a zis să pregătim ghetele că vine moșul. Soțul i-a zis că nu vine, că nu e momentul. Au pus pariu care pe care.

Bineînțeles că după ce ne-am culcat cu toții năzdrăvanul a umplut ghetele cu bomboane. Dar primul care s-a trezit a fost soțul meu  care, ca un copil mare ce este, a golit ghetele și a ascuns bomboanele în dulap. Doar că nu le văzuse și pe cele din ghetuțele celui mic.

Dante a făcut pe dezamăgitul că nu a venit moșul, apoi le-a găsit pe cele din ghetuțele lui Horia, am deschis dulapul și am găsit si celellate bomboane.

• Moșul ăsta a fost cel adevărat pentru că a adus doar bomboane. Dar sper să aducă și jucării când va veni la toți copiii.

Acum eu ce să fac? Privesc ca un spectator toate aceste provocări, mă implic ca un dresor de lei și pantere umblând cu cea mai grijă, ca pe sârmă, inspir – expir la fiecare provocare.

Am observat însă că îmi păstrez mult mai bine cumpătul, că nu mă mai sperie nici o încercare de acest fel, că tratez tantrumurile ca pe o etapă firească. Cu provocările astea la care ne supune Dante nu prea știu ce să fac și nu prea înțeleg ce vrea să ne transmită cu ele.

Voi înțelegeți ce a vrut să zică? Sau a venit și la voi Moș Nicolae astă noapte?