In preajma ta… iubirea

“Mama, noi si cand suntem departe unul de altul tot ne iubim, asa este?”

Intrebarea copilului intai m-a uimit apoi m-a bucurat peste masura, facandu-ma sa patrund dincolo de cuvintele lui, sa inteleg ce il face sa imi spuna zilnic astfel de cuvinte ce imi umplu inima de cea mai bogata seva a vietii: iubirea.

De cinci ani de cand ne cunoastem, de cand el a ales ca eu sa ii fiu calauza pe acest Pamant, inimile noastre au batut la unison, tampla langa tampla am petrecut clipe, minute si ore, ochi in ochi am cautat intelesuri dincolo de cuvinte.

Cand eu plecam el ma dorea asa cum isi doreste o floare apa datatoare de viata in arsita verii.

Cand chemarile vietii ma tin departe simt ca o parte din mine a ramas acolo unde este el.

Iubirea noastra matinala, impletirea degetelor, impletirea gandurilor, intrebarile nerostite si raspunsurile anticipate, dorintele ghicite si implinite, toate acestea sunt cunoastere, sunt dorinta de intelegere.

El e oglinda in care zilnic imi vad chipul, oglinda in care frumusetea-mi nu e trecatoare, in care ridurile nu exista . E oglinda care  intotdeauna la intrebarea nerostita: ” cine e cea mai frumoasa mama din lume?”  raspunde fara tagada: “tu esti, mama mea”.

E sfetnicul meu cel mai bun, care nu ezita sa imi spuna: ” esti perfecta mama, dar ai uitat sa te dai cu parfum” , sau, poate,  “mai trebuie sa te dai cu ruj”. E sfatuitorul meu cel mai intelept  chiar si atunci cand eu cred ca nu intelege mare lucru din ceea ce ii povestesc, lucruri de oameni mari. Dar ma surprinde mereu cu cate un sfat, o idee, un cuvant ce dezleaga itele incurcate ale situatiei, ce simplifica ceea ce parea complicat, ce da o logica acolo unde parea ca doar haosul stapanea.

E tovarasul meu de drum preferat ce suporta cu stoicism  drumuri lungi,  meandrele situatiilor,  schimbarile de dispozitie si de vreme. Tot el e cel care, cu un zambet, descatuseaza inimi, deschide usi, descreteste fruntile functionarilor ascunsi dupa sumbre ghisee. Stie secretul prin care,  cu cateva vorbe, isi face noi prieteni, porneste o conversatie, obtine mici bucurii copilaresti, invatandu-ma si pe mine cat de simpla poate fi viata doar daca zambesti.

E ucenicul dar si profesorul meu, e ucenicul care isi intrece profesorul si profesorul care isi indruma cu rabdare ucenicul.  El invata de la mine despre viata, eu invat de la el ce e dincolo de viata, dincolo de stiut si nestiut, dincolo de concret si vazut.

Si totusi nu are decat 5 ani. Dar sunt 5 ani in care am renascut, in care m-am nascut din nou, in care am invatat sa traiesc de la zero, sa reinteleg lumea in care am trait atatia ani fara el.

Sunt zile in care ma intreb cum eram eu inainte de el? Cine eram eu? Cum am putut trai atatia ani fara acest mic calauzitor, fara lumina si gingasia lui?

Cea care sunt azi sunt datorita lui, sunt intreaga prin el. Azi sunt dependenta de zambetul lui, de cuvintele lui, de lumina din ochii lui si de tot ce insemnam noi, impreuna: mama -copil, copil – mama – un intreg ce se imparte la doi pentru a se recompune clipa de clipa, ceas de ceas, zi de zi, un intreg al carui liant are cel mai frumos nume din lume: iubirea.

Da copilul meu, ai dreptate, noi ne iubim si cand clipa ne desparte. Iar despartirea e doar a materiei, chimie rupta in doua jumatati ale aceluiasi intreg.

In preajma ta am invatat sa iubesc, sa ma iubesc, sa zambesc, sa ma joc si sa cant. Tu m-ai invatat sa fiu eu, la scoala ta examenele sunt grele dar recompensele sunt pe masura.

Pentru toate astea ti-as darui din tot sufletul meu de mama o inimioara asa cum iti place tie mereu sa desenezi. O inimioara bijuterie, asezata pe paginile unei carti, din magazinul LuxuryGifts.ro.

Cuvintele mesajului ti le daruiesc litera cu litera intr-un intreg pe care il simtim amandoi pe deplin:  Marturisire din suflet intr-un articol pentru proba 26 din SuperBlog2013.