De la joaca la responsabilitate
Copilaria, acea perioada în care totul este facut de altii, în care mâncarea apare ca prin minune în frigider si pe masa, în care vasele si hainele devin ca prin magie curate… Sau asa era pe vremea mea.
Astazi copiii sunt mult mai curiosi iar parintii mult mai deschisi în a-i implica în tot ceea ce înseamna viata de zi cu zi sau chiar în luarea deciziilor legate de familie si casa.
Cu toate acestea pâna pe la 6 ani putem spune ca micutii nu au prea multe responsabilitati, nu au prea multe obligatii legate de gospodarie sau chiar de viata lor.
Sau cel putin asa a fost la noi în casa. Desi l-am implicat pe Dante în multe activitati gospodaresti, desi am gatit de multe ori împreuna sau am facut curatenie, desi este un copil curios si dornic sa stie sa faca cât mai multe, pâna de curând toate acestea se petreceau aleatoriu, în functie de cheful lui, rabdarea si timpul meu, fara o regula anume si fara crearea unei rutine.
De multe ori jucariile împrastiate au fost adunate de catre mine, de multe ori hainutele lui au aterizat prin cele mai neasteptate locuri din casa. Am mai bombanit, am mai facut împreuna, dar nu am impus niste reguli stricte.
Odata cu sarcina mea însa mi-am dat seama ca lucrurile nu pot sa continue astfel, ca va fi nevoie ca si copilul sa îndeplineasca anumite obligatii, sa respecte anumite reguli. Ca orice femeie si eu am crezut ca voi putea mereu sa le fac pe toate si ca “nu e nevoie sa pun copilul la treaba”. Privind însa în urma, la felul cum eu am fost crescuta fara a fi implicata în treburile domestice si cum m-am trezit la facultate ca nu stiam sa spal o cana, mi-am dat seama ca anumite deprinderi se formeaza acum, la vârsta aceasta si ca este imperios necesar sa schimb abordarea.
Am început cu câteva responsabilitati minore, pe masura puterilor lui. Cum avem topogan de gunoi, a devenit responsabilitatea lui sa duca sacul de gunoi (desigur când este destul de usor sa îl poata duce). Apoi a venit rândul spalarii propriei farfurii. La început a fost încântat, apoi a început sa se faca ca uita. Dar perseverenta din partea mea va duce la crearea unui obicei pâna la urma. Acum, dupa aproape trei saptamâni, spala chiar mai multe farfurii fara sa protesteze.
Mersul la pâine sau la diverse cumparaturi, având în vedere ca avem magazinele foarte aproape, mi-a fost, îmi este si îmi va fi de mare ajutor. Se descurca cu banii, se descurca sa ceara ce are de cumparat si chiar se adapteaza din mers la situatia pe care o întâlneste la magazin, facând alegeri întelepte. Nu uita sa îsi aloce si el o mica parte din rest, dar atunci când banutii sunt cu masura întelege si nu iese cu scandal.
Cea mai mare bataie de cap a fost si este înca aceea cu mentinerea ordinii si asezarea hainelor acolo unde le este locul. Implicându-l în procesul de curatenie a înteles si el ca e totusi mult mai usor sa mentii decât sa muncesti mai mult pentru a face o curatenie generala dupa ce nici un lucru si nici o jucarie nu se mai afla acolo unde le-ar fi locul.
Am mai experimentat o situatie, aceea de a face ordine cu altcineva decât noi familia. Înainte de începerea scolii am rugat o prietena sa ma ajute sa aranjez camera lui Dante iar el a fost asa de încântat si cooperant, iar apoi atât de bucuros de rezultat încât e mult mai dispus sa pastreze acum ordinea si curatenia.
Sigur, uita de la mâna pâna la gura. Dar rolul meu este de a-i aminti, cu rabdare si perseverenta. Aproape zilnic se aude la noi în casa: spala-ti farfuria, strânge hainutele, aseaza jucaria, stinge lumina. Nu e cicaleala, nu e insistenta, e faptul ca am înteles ca doar astfel copilul îsi va forma niste reflexe si deprinderi pe care nu le va mai uita toata viata.
Nu e usor. Uneori îmi vine si mie sa renunt, alteori se împotriveste si el cu vehementa. Câteodata trebuie sa repet de câteva ori pentru a primi de la el replica ca tip sau îl bat la cap. Nu o iau personal, ne calmam împreuna si o luam de la capat. Repetitia e mama învataturii si alta cale nu vad.
