Mărturisiri la sfârșit de vară

Mi-a fost frică de vara asta. Da, recunosc deschis că mi-a fost frică. Nu de căldura ei copleșitoare sau de timpul ce se așternea înaintea noastră, nici de faptul că se anunța o vacanță fără plecări la mare sau la munte. Mi-a fost frică de mine însămi privind energia lui Horia, anticipând ghidușiile lui, imaginându-mi cum mă va fugări pe toate aleile parcurilor. Mi-a fost frică de toate emoțiile pe care mi le vor provoca încercările lui tot mai îndrăznețe de a se avânta tot mai sus, de a parcurge noi etape.

La începutul verii m-am simțit copleșită de toate aceste gânduri, de toate aceste temeri. Am lăsat frica să fie de multe ori mai puternică decât mine. Mi-am spus de multe ori că nu mai am energia de a ține pasul cu omulețul ce devenea cu fiecare zi mai sigur pe propriile picioare și acțiuni.

Am avut zile în care am ales să nu ies afară din cauza acestor temeri. Au fost zile în care am fost atât de agitată încât fiecare vizită în parc se termina brusc, atunci când mă simțeam copleșită de alergătură, de emoții, de temeri.

Nu am lăsat mereu să se vadă toate astea. Nu am limitat acțiunile copilului, nu i-am îngrădit explorările. L-am supravegheat fără a exagera, conștientă de fiecare dată de puterea pe care o are, de nivelul la care a ajuns. Au fost și incidente la care nu m-am panicat, nu am sărit ca arsă, mi-am păstrat calmul și stăpânirea.

Dar pe interior eram un vulcan. O stare continuă de agitație mă mistuia zile la rând. Cu siguranță de la exterior lucrurile astea nu se vedeau. Sau nu le vedeau cei care nu mă cunosc foarte bine. Unele prietene au observat asta. Pentru cei mai mulți însă eram o mămică relaxată care are încredere în copilul ei.

Eu însă știam că nu sunt eu. Nu râdeam pe deplin, nu mă bucuram pe deplin, nu participam cu tot trupul și cu tot elanul la jocurile copiilor.

Abia azi am conștientizat toate astea. Abia aseară m-am surprins râzând din toată inima alături de Horia care aluneca chiuind pe toboganul cel mare. Abia aseară m-am jucat cu el în parc așa cum mă jucam altă dată cu Dante. Abia aseară am uitat de oboseală, nu mi-am mai spus că nu mai am energia de altă dată, am uitat să fiu copleșită de griji. Abia azi dimineață mi-am privit copilul cu adevărat în ochi, m-am jucat cu el relaxată și bucuroasă că este în viața mea.

Anul trecut la sfârșitul verii spuneam că abia aștept să vină vremea urâtă și să pot sta mai mult în casă. Anul ăsta spun: vară, te rog mai stai!  Mai avem atâtea de făcut, de văzut, de explorat. Soare, te rog mai încălzește cu razele tale jocurile copilăriei!

Da, Horia e un copil mult mai energic și mai motric decât a fost Dante. E genul de copil care atinge tot, trage tot, vrea să vadă tot. Poate fi obositor sau copleșitor. Dar abia acum, la un an și nouă luni, parcă mă îndrăgostesc cu adevărat de copilul meu și accept gândul că așa este felul lui de a fi.

Faptul că au început să se joace împreună cei doi frățiori, chiar dacă uneori par că răstoarnă casa, îmi dă o bucurie imensă, îmi dă o liniște de care îmi era dor.

Probabil că vor mai fi zile în care voi fi agitată, mă voi teme sau voi evita anumite situații de dragul confortului meu sau a siguranței lor. Dar voi trece peste ele și mă voi bucura împreună cu ei de provocările vieții cu doi băieți.