Adolescentii au nevoie sa fie ascultati. De la tantrum la anxietate.

 

Vine în brațele mele. E înalt cât mine, dar caută alinare în brațele mamei. Plânge. Plânge cu lacrimi și suspine. De ce? De toate și de nimic. Plânge de soarta planetei. Plânge de teamă pentru viitorul lui. Plânge că se simte singur. Sau plânge pentru că simte să plângă.

Are 13 ani curând și e nici mare nici mic. Trupul îi e într-o continuă schimbare. Mintea e într-o continuă căutare. Îi vine să se certe cu toată lumea dar îi vine și să îi iubească pe toți. Vrea să iasă din casă dar vrea și să stea lângă noi, în mediul bine știut. E o contradicție continuă și nici el nu se înțelege.

Dragă mamă, nu o lua personal!

Acum e blând și ascultător și peste câteva momente își dă ochii peste cap și oftează plictisit de discursul meu despre ce are de făcut.

Eu știu că nu mie îmi aruncă privirile astea tăioase. Eu știu că atunci când îmi întoarce spatele nu e supărat pe mine. Eu știu că nu e despre mine, ci e despre el ca individ în formare. Am trecut prin multe în 12 ca să ajung să fiu acum destul de calmă și răbdătoare.

Începuturile ”nervilor” la copii

Mai întâi apare vârsta lui NU. Este etapa aceea de pe la 2-3 ani, când copilul descoperă că este o entitate diferită de mami, tati, bunici sau alte ființe din jurul lui. Descoperă că poate spune ”nu vreau să mănânc”, ”nu vreau să mă îmbrac” și alte nu-uri. E momentul în care părintele conștientizează că ființa aceea mică și neajutorată nu mai depinde chiar în totalitate de el. Copilul are propriile trăiri și poate lua propriile decizii.

Cel mai greu este să faci acei pași în spate și să îți admiri opera. Da, exact așa, ca un pictor care, pentru a vedea mai bine ansamblul, trebuie să se depărteze de pânză pentru a înțelege cum se unesc petele de culoare între ele pentru a forma ceea ce el și-a dorit. Să faci pași în spate, ca părinte, înseamnă să predai copilului controlul asupra propriei lui vieți.

Despre tantrum-uri

De-a lungul copilăriei provocările sunt nenumărate. La noi copilăria mică a lui Dante a fost dominată de tantrum-uri. Se declanșau din senin și se revărsau ca o cascadă peste noi. Ne-a ajutat  mult să cunoaștem ce sunt, să înțelegem de ce sunt și să le acceptăm.

Mie îmi place să le explic așa: de-a lungul unei zile copilul umple un pahar cu emoții iar la un moment dat simte nevoia să dea afară din ele. Îl copleșesc  și nu știe ce să facă cu ele. Atunci plânge, țipă, bate din picioare. Să mă dau în spate, dar totuși să știe că sunt lângă el, a fost cea mai mare provocare, dar și cea mai bună alegere.

Provocările școlii și nervii copilului

Când am crezut că am scăpat, a venit școala. Nu mult după a aceea a apărut și fratele mai mic. Au fost etape care au venit fiecare cu provocările ei și, odată cu ele,  somatizarea și crizele de nervi. Copilul mi le-a explicat că simte că o furtună pune stăpânire pe el și nu o mai poate controla.

Lucruri aruncate prin casă, scaune răsturnate, orice îi cădea la mână era bun de trântit și descărcat furia pe care o simțea. Primele dăți am fost atât de debusolați, că nu știam ce să facem. Cu timpul am învățat să gestionăm, să discutăm, să acceptăm. Tot pașii în spate și iubirea lui așa cum era la acel moment au ajutat cel mai mult.

Terapia a avut și ea un cuvânt de spus. Când am simțit că nu găsim calea cea mai bună de a comunica cu copilul nostru, am mers împreună să cerem ajutor. Nu e nimic greșit, ba chiar e indicat. Am primit multe lămuriri, direcții de urmat, copilul a simțit că ne pasă, că îl înțelegem, că suntem împreună în provocarea asta.

Etapa lui: nimeni nu mă înțelege, nu vreau să discut

A urmat apoi etapa în care se retrăgea ca un arici imediat ce apărea ceva care nu îi convenea. Se ascundea pe undeva,  își punea pătura în cap și nu mai voia să vorbească cu nimeni, Totuși mă chema lângă el, dar ținea supărarea ore bune.

Aproape fiecare conflict se solda cu o luptă de orgolii, cu dorința lui de a ne scoate pe noi vinovați și a ne face să ne cerem scuze.

Urmau dureri de stomac, aciditate crescută,  stare de rău care mă făcea să uit și de ce s-a pornit furtuna, dorindu-mi doar să îl știu bine. De cele mai multe ori urma somnul, abandonul, uitarea. Sarcinile de îndeplinit erau în multe cazuri trigger-ul care declanșa crizele. Un soi de neacceptare că cineva îl pune să facă ceva, o dorință de control dusă la extrem, o opoziție în tot și în toate.

12 ani – mai puțini nervi, dar mai multe anxietăți

Copilul a crescut, are 12 spre 13 ani. Nu mai e nici copil, dar nici adolescent. Ar vrea să crească, dar totuși îl sperie gândul că va deveni bărbat. Discutăm mult despre transformările fizice care se produc la vârsta asta, despre transformările hormonale.

Mie mi se pare că e momentul la care legătura cu copilul poate fi consolidată dar, la fel de ușor, poate fi pierdută. Au preocupări specifice vârstei, își creează o bulă a lor de prieteni și preocupări, din care părinții încep să fie excluși. Pe de altă parte,   sunt foarte dornici să le vorbească adulților despre tot ce le place, ce li se întâmplă.

Citim mult împreună, îi citesc pasaje sau capitole  din cărțile pe care le citesc eu de dezvoltare personală, ascultăm podcast-uri, ne uităm la filme sau seriale împreună. Doar așa putem comunica apoi,  poate căpăta încredere în noi că suntem capabili să îl îndrumăm.

Părinții nu sunt atotștiutori

Dante ne povestește tot timpul despre ce face, ce descoperă, ce discută. Urmărește tot felul de materiale video și ni le trimite și nouă.

I-am mărturisit deschis că, deși îmi doresc foarte mult să îl însoțesc în aceste împărtășiri,  de multe ori acele materiale mintea mea nu le poate procesa, fiind în limba engleză, animații cu o viteză foarte mare de prezentare și vorbire. Dar e foarte bucuros să îmi povestească, se simte folositor și totodată îi face bine să știe că nici părinții nu sunt atotștiutori. Ne ducem la el să îl întrebăm chestii legate de aplicații, programe, etc, pe care el le știe mult mai bine decât noi. Are o mai bună orientare în spațiu decât mine și folosește GPS-ul cu ușurință. Eu mă pierd și cu mama GPS-ului în față.

Sunt plină de admirație în fața încrederii cu care mânuiește orice vehicul pe roți: bicicletă, trotinetă, role sau orice altă năzdrăvănie inventată. Știu că acolo e și o parte din contribuția mea. Dar e despre el, e munca lui cu el, e puterea lui. Eu doar am pus bazele.

Am devenit părinți odată cu nașterea copiilor

De multe ori, când am avut provocări, i-am mărturisit deschis că nu știm ce să facem în situația respectivă, că nu știm ce decizie să luăm, că noi am devenit părinți odată cu nașterea lui și nu am mai trecut prin asta.

Analizăm împreună și vedem cum e mai bine să procedăm. Dante a primit un telefon al lui abia la 12 ani. Era curios. experimenta, pentru că nu mergea la școală avea timp și de multe ori uita de tot și toate, acaparat de ecran. Dar, la un moment dat,   am căzut împreună de acord ca timp de două săptămâni să nu stea la laptop sau telefon decât pentru școală, restul timpului să se plictisească dacă vrea. A făcut puzzle-uri , a modelat, a făcut o mulțime de alte activități. Pentru că a realizat cât de tare îl pot fura preocupările online. Nu a fost pedeapsă, a fost conștientizare. S-a putut face asta pentru că a avut încredere că decizia e spre binele lui. Ba chiar perioada s-a prelungit la trei săptămâni pentru că i-au plăcut celelalte preocupări. Între timp a învățat să își gestioneze timpul, să scoată aplicațiile care îl țineau ocupat inutil, să elimine ce nu îi aduce bucurie sau valoare.

Greșim și noi.

Avem și noi rănile noastre pe care ne străduim să le reparăm. Avem și noi trecutul nostru care își pune amprenta asupra a cine suntem azi. Nu putem fi ca părinții perfecți din filme. Viața ne pune în fața diverselor provocări și pe noi, părinții. Dar ne străduim. Ne informăm.

Îi ascultăm pe copii când au nemulțumiri. Iar ei nu au nici o ezitare în a ne spune verde în față ce gândesc despre noi. Ei  nu își fac procese de conștiință că poate pe noi ne doare. E problema noastră. E datoria noastră de adulți să vedem ce facem cu ceea ce aflăm de la copiii nostri. Uneori le dăm dreptate. Alteori le spunem că mai mult nu putem, sau că nu e momentul. Dar arătăm bună-voință. Respect. Înțelegere. Avem atâtea de învățat de la copii.

E greu să le alinăm temerile și anxietățile, dar putem fi lângă ei

Cel mai greu îmi este când plânge și spune că el nu își vede rostul pe Pământ, că viața e degeaba. Sau când îmi spune că el crede despre el că nu e bun de nimic, că nimeni nu îl place, că mai bine nu ar mai trăi, că și așa nu are nimic de oferit lumii. Când nu are încredere în el, când crede că dacă greșește, TOȚI oamenii îl vor judeca.

Deși mi se strânge stomacul, deși se adună toate fricile în mine, îmi păstrez calmul, îi validez fiecare emoție și fiecare idee, apoi începem să le discutăm. De unde vin temerile și convingerile lui? Cine sunt acei TOTI care îl judecă? De ce îi e teamă că îl părăsim sau nu îl mai plăcem dacă greșește?

Vin cu povești, cu exemple din viața mea, cu exemple din filme sau cărți. Coincidența face ca în zilele următoare să ne apară în diverse contexte exact ideile și poveștile pe care eu i le-am spus. Viața e un dar, i-am zis într-o seară. A doua zi citea o carte și a găsit exact asta. Când se întâmplă așa, spune: tu mereu ai dreptate, mama. Până la finalul discuției ajungem să râdem, ajunge să nu se mai ia așa în serios, drama se transformă în comedie.

Stăm uneori până târziu să vorbim. La el orele de seară sunt cele potrivite mărturisirilor. Chiar dacă a doua zi mă trezesc devreme, chiar de știu că voi fi obosită, rezist, așa cum rezistam când era bebeluș.

Citeam undeva că între 12 și 14 ani copiii simt aceeași nevoie de atașament față de părinți ca atunci când erau bebeluși. De aceea vor așa de mult să le dăm atenție, să ne arate orice, să ne spună orice. Nu e ușor nici pentru noi să fim disponibili pentru el, dar dacă înțelegem că e o etapă firească, o facem.

Chiar dacă uneori ne spune că noi nu-l ascultăm NICIODATĂ, că noi nu îl susținem NICIODATĂ, după ce îi trece anxietatea revine și ne mulțumește că suntem lângă el.

Mă tem pentru copilul meu, dar am încredere în el

E un copil sensibil (dar ce copil nu e?) și mă tem pentru el. Da, mă tem de lumea mare, mă tem de momentele când nu îl voi mai putea proteja sau nu voi mai fi lângă el. Dar sper ca acum să sădesc adânc sămânța încrederii în el și în noi. Să știe că e valoros. Să știe că, orice ar greși, ne poate spune nouă.

Așa am ajuns să avem un copil care nu ne minte. De manipulat, da, încearcă. I-a și ieșit de câteva ori și ne-a spus după ceva vreme ce a făcut. E amuzant cum face tot felul de tertipuri uneori și e de ajuns să îmi vadă privirea și să înceapă să râdă. Își dă seama că eu știu. Îi povestesc cum puneam cartea peste manual și mă făceam că învăț, când, de fapt, eu citeam ce îmi plăcea. Îi povestesc despre tot felul de șiretlicuri pe care le foloseam. Îi spun că poate trece peste vigilența noastră doar dacă noi vrem. În felul ăsta înțelege că regulile sunt pentru binele lui, nu pentru că așa vrem noi.

Să ne știe de partea lui, orice ar fi, mi se pare foarte important.

Am scris rândurile astea pe nerăsuflate.   Nu am mai scris de multă vreme despre sentimentele copilului, despre ce facem noi în legătură cu asta, crezând că toată lumea știe ce are de făcut, că informația este peste tot.

Dar citesc tot mai des despre copii care nu se simt ascultați, care nu mai comunică cu părinții lor, care nu se simt înțeleși, adolescenți furioși, triști sau chiar în depresie. Am ascultat un podcast despre ce vor adolescenții. Vor atât de puțin de fapt. Vor să fie ascultați fără a fi judecați. Vor să spună ce gândesc fără să le ținem discursuri. Cum îmi spune copilul meu: mama, vreau doar să mă plâng și să mă ții în brațe. Atât.

Adolescența îți transformă copilul, îl poate face un străin pe care nu îl mai recunoști, îl poate îndepărta.

Dar în interior e tot copilul tău. Am auzit părinți care se lăudau că, atunci când le-a venit prima dată copilul beat acasă, l-au bătut. De parcă bătaia a rezolvat ceva. Mi s-a părut așa de trist.

Mulți părinți uită că au fost și ei copii, adolescenți, tineri. Eu încă îmi amintesc frământările care mă măcinau când eram adolescentă, întrebările pe care  le aveam și cum nu îndrăzneam să întreb, sau dacă întrebam nu primeam răspuns, cel mult zeflemea, cum adulții nu ne luau în serios, nu ne ascultau. Cum ar fi să facem noi altfel pentru copiii noștri? Cum ar fi să îi păstrăm aproape cât mai mult timp?

Adolescenții au nevoie să avem încredere în ei și să îi ascultăm, cum zice și Ioana.