Luna sau stelele?

Vise, sperante, dorinte. Sa fie mari sau sa fie mici? Daca sunt mici cat de mici sa fie? Oare nu strica daca sunt prea mici? Oare nu te tin pe loc si nu te tin ancorat in ceea ce esti si iti doresti sa numai fii? Dar daca sunt prea mari oare nu cumva te avanti pe o scara de pe a carei inaltime ametitoare e prea riscant sa cazi?

Sa visezi despre scufundari in mari si oceane cand tu nu stii nici sa inoti?

Sa visezi despre conferite tinute in lumea larga cand tie ti se pune un nod in gat atunci cand vorbesti in fata a mai mult de trei persoane?

Sa visezi case si palate sau sa visezi doar la casuta aceea cocheta a inimii tale?

Sunt intrebari pe care mi le pun si eu de o vreme incoace. Asta pentru ca a venit o zi in care am realizat ca visele mele erau mici, chiar foarte mici. Desi erau mici nici pe acelea nu aveam incredere ca le voi implini. Frici, limitari, propriul confort mental, teama de risc si de necunoscut , toate acestea mi-au fost limite in propriile mele vise. Anii in care visam ca zbor, in care orice era posibil in propria mea imaginatie ramasesera uitati. Indrazneala tineretii s-a ascuns sub un prafuit strat de griji, probleme, zbateri.

Au venit insa zilele in care toate minunatiile la care visam odata au inceput sa isi ceara drepturile, sa iasa la suprafata. Zilele in care, privind lumea prin ochii copilului meu, viselor au inceput sa le creasca din nou aripi.

Intrebarea care se pune (de la Dana citire, care la randul ei porneste de la Ana) suna cam asa:  e bine sa avem vise mari, mai mari decat noi si decat credem noi ca putem realiza?

Eu cred ca da, e bine sa avem astfel de vise. E bine sa ne dorim mai mult azi decat ieri, anul acesta decat anul trecut. Asta inseamna progres, inseamna cresterea noastra ca oameni, ca fiinte umane.

Iar daca nu ajungem acolo unde ne dorim….. aici vin cu un citat care mie imi place foarte mult:

“Daca nu poti ajunge la luna macar esti printre stele.” E mai mult decat nimic, nu e asa?