Copilul meu vrea libertate
Frumoasa zi de duminica, 10 mai, ne-a gasit colindând strazile ora?ului, participând la diverse evenimente. Aici un catel, colo un om, o creanga devenita ciomag, un copac interesant sau o floare.
În parcul ora?ului nostru se gase?te o superba întindere de iarba pe care se afla o mul?ime de statuete din piatra ramase probabil de la o tabara de sculptura. Sunt acolo de când am eu amintiri cu zona aceea. Deci de foarte mul?i ani. Ce amintiri nu am eu? Acelea în care eu sa îmi încercat puterile cu înal?imea ?i netezimea lor. Nu ?tiu de ce. Nu am încercat, nu era voie sa calci pe iarba, nu ma interesau? Nu ?tiu.
În schimb copilul meu nu cunoa?te limitele pe care le aveam noi în copilarie. Nu îl opre?te nici frumuse?ea nici cura?enia hainelor, nici înal?imea sau netezimea pietrelor.
A?a a fost ?i ieri când o piatra aproape rotunda l-a provocat. Dupa câteva încercari nereu?ite am crezut ca va renun?a. A?a ca I-am spus: Gata, nu se poate.
Raspunsul lui m-a lasat fara replica:
– Mama, eu vreau sa fiu liber, sa îmi traiesc via?a, tu nu în?elegi? Nu vreau sa stau a?a, lipit de tine. Lasa-ma sa încerc!
Am încercat totu?i sa îi povestesc despre limitele liberta?ii. Aiurea. Alta replica a venit prompt:
– Nu exista limite. Limitele sunt puse doar de oameni.
I-am explicat totu?i mai târziu despre limitele privind siguran?a personala, despre limitele privind afectarea celorlalte personae din jur ?i alte câteva astfel de limite. Le-a în?eles rostul dar…
?i are doar 6 ani ?i jumatate. ?i vrea deja libertate nemarginita. ?i e atât de sigur pe el ?i reu?ita lui…
?i a încercat pâna a reu?it.
