Nori

E soare de noiembrie pe cerul tarii. Pe cerul astral. Acela albastru, limpede si frumos asa cum apare în desenele copiilor.

Pe cerul omenirii, însa, nori gri se îngramadesc cu fiecare noua zi, cu fiecare noua stire. Înca o sâmbata în care am deschis televizorul si din el au venit peste mine tavalug de vesti nedorite, negândite. Oameni pentru care ziua de mâine numai aduce nimic. Oameni ce traiesc în “orasul luminii” ce au vazut si simtit întunericul mintii umane. Minti umane întunecate de nejudecata, de credinta ca ei sunt Dumnezei si pot judeca omenirea pentru fapte si gânduri închipuite sau nu.

Stiu, nori negri au fost dintotdeauna pe cerul omenirii în diferite zone ale Pamântului asta care ne rabda cu stoicism pe toti. Vremuri tulburi au fost de când e omenirea, cu orgoliul si ambitia ei cu tot. Niciodata soarele nu a stralucit cu adevarat.

Istoria e de fapt o îngramadire de nori, o aglomerare de orgolii si ambitii ale unor oameni ce au fost si au ramas în manuale, carti si documente. Oare de ce au ramas? Oare rolul istoriei nu e de învata pe cei ce vin sa nu repete aceleasi greseli? Oare e omenirea doar un copil încapatânat ce vrea sa repete iar si iar greselile stramosilor?

As vrea sa îmi caut un refugiu de toate astea. As vrea sa stiu ca exista. Dar mintea îmi spune sa deschid mai mult ochii. sa am urechile ciulite ca ale unei feline spre zvonurile omenirii.

Îmi îmbratisez seara copilul cu rugamintea catre Divinitate de a-l ocroti. Îmi privesc cu ochii mintii copilul ce se pregateste sa se nasca rugându-ma ca norii omenirii sa stea departe de el.

De ce? Doar întrebarea asta se aude muta din mii de guri si de inimi în ultima vreme. Traim în locuri în care norii pareau sa nu ajunga. Sunetele armelor nu razbeau pâna aici decât din jurnalele de stiri. Acum se aud din ce în ce mai latrate, mai puternice. De ce? Ce fel de Dumnezeu e în oamenii aia care uita sa zâmbeasca, sa priveasca cerul si sa multumeasca vietii?

Dumnezeu e iubire si viata. Cum sa îl invoci pentru a semana moarte si ura? E peste puterea mea de întelegere, ca mama, ca om, ca vietate a acestui pamânt.

Tacerea doare. Tacerea tipa zilele astea. Omenirea nu trebuie sa mai taca. Papusarii acestui teatru absurd si nefiresc trebuie demascati. Iar tacerea nu o va face.

Nu-mi mai gasesc refugiul în nimic frumos. Zadarnicia pare sa ia locul oricarui gând spre a face, spre a crea. Omenirea nu va mai fi si nu trebuie sa mai fie la fel. Vremelnicia si zbaterea aceea pentru micimea sufletului trebuie sa preschimbe în altceva. Ceva mai mare, mai puternic, mai durabil. E timpul trezirii. Nu stiu cum, nu am solutii. Solutia mea e îndrumarea copiilor mei si a altora ce îmi vor mai fi învatacei. Îndrumarea spre dragoste, frumos, daruire.

Dar oare e deajuns? Oare avem noi puterea de a schimba ceva atunci oameni ce se cred zei hotarasc soarta omenirii?

Nori gri plecati departe, risipiti-va în cele patru zari! Lasati soarele sa razbata spre inimile înghetate ale unor oameni ce au fost odata copii. Chemati soarele sa aduca iar pacea, zâmbetele, iubirea! E implorarea unei inimi de mama ce plânge alaturi de alte inimi amutite în fata absurdului.