Ca de 8 martie

Nu prea m-am dat eu în vânt după sărbătorirea zilei de 8 martie ”între fete” dar de câțiva ani încoace pentru mine 8 martie înseamnă întrebarea: oare ce surpriză îmi pregătește copilul meu la școală (grădiniță)?

Dar să o iau cu începutul. Ultimele săptămâni au fost cam pe dos în relația mea cu copilul, cu Dante mai precis. Ce ziceam eu și ce auzea el erau lucruri total diferite. Ziceai că fusese înlocuit cu altul și nu îl mai găseam pe al meu. Totul a culminat cu sâmbată seara când au zburat niște cuvinte tare dure în capul meu. Zbang! s-au izbit ca niște bolovani și  nu au mai plecat de acolo. Au rămas agățate în urechile și mintea mea și mi-au închis gura.

A fost momentul în care am zis Gata, s-a ajuns prea departe, copilul ăsta trebuie adus înapoi la forma la care îl știam noi.

Ce e mai intrigant e că și soțul mă susținea în ceea ce-i ceream copilului dar doar în capul meu s-au izbit bolovanii. Mă rog, povestea asta s-o deslușească psihologii că eu nu îi dau de capăt.

Așa că, după cum spuneam, nu am mai vorbit. Deloc. Cu el, desigur. Mută, surdă și indiferentă.

Lingușeli, milogeli, miorlăieli, de toate mi-au auzit urechile (ca prin ceață, că erau cam înfundate de la bolovani). Nu am cedat. La culcare i-am făcut unica concesie: te primesc  sa stai lângă mine cât citesc povestea de seară cu Horia (de fapt citeam Zile de Crăciun de  Janette Winterson  si merg si pentru copii unele din ele). A adormit imediat, epuizat de propria-i înverșunare.

A doua zi eram la fel: stană de piatră, cuvinte rostite cu zgârcenie. Te speli, mănânci, la lecții.

Da, bine,acum ai de gând să stai supărată toată ziua…

Nu i-am oferit nici cea mai mică explicație.

Doar taică-su l-a întrebat daca el nu realizează ce a făcut. Nu, nu prea, el doar a glumit, a fost puțin nervos, ce mare lucru.

Dar cum nu poti rămâne prea mult supărată pe propriul copil, și cum copiii știu  cum să facă să dreagă busuicul când simt că au făcut-o groasă, până seara zahărul și mierea s-au întors în glasul și comportamentul lui. A citit mult, a scris mult, am discutat pe marginea cărții citite (Minunea – R. J. Palacio  ).

Ei bine, a rămas cu zahărul și mierea toată săptămâna.

Povestea unui cadou de 8 martie

Cum spuneam, în fiecare an aștept cu mare curiozitate să văd ce au mai meșterit mânuțele lui de copil sub îndrumarea doamnei învățătoare.

Anul ăsta însă a fost copleșitor. Am primit un portret desenat, un portret scris, o poezie, un chestionar în care povestește cât de bine mă cunoaște, o mică felicitare quilling. O întreagă avere.

Nici nu am avut cuvinte să spun ce bucurie mi-au făcut rândurile lui.

Abia seara, la culcare, am discutat amândoi, așa cum o făceam altădată, despre fiecare cuvât scris, despre fiecare emoție pe care a pus-o în acele cuvinte, despre emoția cu care copiii au citit în fața mămicilor rândurile scrise de ei. Îmi tremurau picioarele, mama. Am muncit mult cu toții,mama, la compunerile astea.

Copiii noștri sunt tot acolo. Inima lor este la fel de curată și pură iar noi încă suntem pentru ei cel mai important om de pe Pământ. Chiar dacă toți bolovanii se sparg în inima și capul nostru, ei știu că noi avem puterea și rezistența să îi primim, având totodată puterea de a scoate la lumină bunătatea și inocența lor.

Dacă nu ar fi și săptămâni ca aceasta, în care armele conflictelor să fie puse deoparte nu știu cum am rezista. Cât va dura armistițiul ăsta nu e cunoscut, dar eu sper să dureze cât mai mult că tare este bine să am din nou alături un copil cu care să mă înțeleg.