Muntii Macinului – traseul Tutuiatu si Varful Ghinaltu

De la geamul dormitorului nostru se vad frumoșii munți ai Măcinului, munți la care cu ani în urmă visam să ajung și pe care nu prea îi mai ratăm în ultimii ani.

Mie mi se pare că primăvara și toamna sunt cele mai frumoase anotimpuri pentru a-i vizita, mai precis lunile mai și septembrie. Vara e teribil de cald pe acolo iar iarna nu prea cred că e interesant, mai ales dacă bate și vântul foarte tare.

Nici anul acesta nu am vrut să ratăm o plimbare prin munții Măcinului, așa că am răspuns cu da la propunerea prietenilor noștri de a o porni pe traseul spre Vârful Tutuiatu.

Am citit un pic înainte despre ce avem de făcut dar nu reținusem mare lucru, bazându-mă pe faptul că la fața locului voi relua informațiile. Dar socoteala de acasă și cu cea din teren nu prea se potrivesc, așa că a trebuit să ne orientăm acolo, semnalul pe telefon fiind inexistent. Ceea ce e un mare plus pentru o zi de ieșit în natură cu familia.

La ora 10 am pornit cu bacul peste Dunăre (25 de lei drumul) și apoi am mers cu mașina spre satul Greci. Drumul de la Macin pana la Greci e destul de scurt, soseaua e in stare foarte buna iar privelistea toamnei e chiar plăcută.

Am lăsat mașinile sub un nuc și am pornit urmărind direcția indicatorului Parcul National. Prea mulți pași nu am făcut că am și fost abordați de către un om al locului. M-am gândit că, văzându-ne dezorientați, a dorit doar să ne îndrume pe calea cea bună. Abia când ne-a spus să scoatem câte 6 lei de căciulă de adult ne-am dat seama că omul era cu rost pe acolo. Și bun a fost rostul lui, având în vedere că plouase cu o seară în urmă și ne-a îndrumat pe traseul de biciclete, adică cel marcat cu indicatorul C, fiind mai pietruit și mai sigur decât cel marcat cu triunghi albastru, pentru mersul pe jos. Am primit și bilete în schimbul sumei plătite, bilete cu ștampila Administratiei Parcului National, deci totul legal.

Traseul nu este greu, putând fi parcurs fără probleme și de către copiii mai micuți sau de adulții fără experiență în ale traseelor montane. Sunt însă și porțiuni, mai ales spre vârf, în care pietrișul și bolovanii mari necesită un pic mai multă atenție la fiecare pas. Peisajele sunt frumoase, putându-se vedea satul Greci, orașul Brăila, din ce înțeleg uneori chiar Dunărea și Galațiul. Din păcate nu am fost inspirați să luăm binoclul cu noi să ne bucurăm și astfel de priveliște.

Am fost inspirați însă să luăm la noi apă și mâncare, să ne echipăm corespunzător pentru drum și să avem și hanorace cu noi, având în vedere vântul care ne-a urmărit tot drumul, pe unele porțiuni fiind chiar agresiv.

Deși pare o zonă aridă, din cauza pietrelor (acolo fiind în trecut și o carieră de piatră), surprize sunt la tot pasul. Am găsit cătină, păducel, coada șoricelului, fragi, flori, stejari și tot felul de alți arbori specifici zonei. Lecția noastră despre cum cresc copacii, pe care am început-o cu Horia acum două săptămâni, a continuat și pe acest traseu, cu ajutorul copacilor cu rădăcinile dezgolite, unii crescuți chiar între două stânci. A fost fascinat să atingă rădăcinile, să vadă cât de mult se întind pe sub pământ.

Nici fauna nu ne-a dezamăgit. Ca întotdeauna, pe unde se duc, au găsit o pisicuță prietenoasă care ne-a însoțit o bucată de drum.

Șopârle mici sunt la tot pasul prin iarba deasă sau stând la soare pe pietrele calde.

La întoarcere copiii au văzut și un șarpe lung despre care Horia a vorbit cu mare entuziasm.

Știam că sunt și broscuțe țestoase pe acolo, dar aproape că ne pierdusem speranța să le vedem. La întoarcere însă am văzut nu una, ci chiar trei broscuțe, celebrele broaste testoase dobrogene. Cu una din ele copiii chiar s-au jucat, au atins-o, s-au distrat de viteza cu care fugea aceasta.

Sunt două drumuri care duc spre vârf, unul este pe o parte mai golașă și mai stâncoasă și alta pe o parte împădurită.

Noi am luat-o spre partea mai golașă unde am găsit niște pietre acoperite cu licheni arătând exact ca trolii din animația Frozen. Urcușul până în vârful aflat la 442 de m inaltime nu este tocmai ușor pe ultima parte, tot traseul durând aproape 3 ore, cu tot cu oprirea de luat masa.

De fapt noi am ajuns pe Varful Ghinaltu, partea cealalta, impadurita, fiind Varful Tutuiatu (467m).

Indiferent de înălțime însă, satisfacția e la fel de mare, peisajele sunt spectaculoase și răsplata efortului depus este aceeași.

Deși drumul la întoarcere a părut mai scurt, cum se întâmplă întotdeauna, tot nu pot zice că a fost mai scurt ca durată. La ora 6 eram pe bac înapoi spre casă.