Al doilea copil vine cu propriile provocări pentru părinți

Știți vorba aia cu niciodată să nu spui niciodată?

Dar pe aia cu eu când o să am copii ai mei sigur nu o să facă așa ceva (orice ar fi acel ceva dar sigur nu ceva bun)?

Cu siguranță le știți pe amândouă și vi le-ați spus și voi fie că aveți sau nu copii.

Cam așa e și cu mine.

După aproape 10 ani de crescut un copil și aproape trei de crescut doi copii azi am ajuns la concluzia că trebuie să o iau de la capăt cu cititul și informatul în ceea ce privește copiii.

La Dante după ceva vreme m-am lămurit cum stă treaba, am înțeles și ce sunt tantrumurile și care e personalitatea lui și care sunt butoanele pe care apasă el sau trebuie să apăs eu pentru ca relația noastră să funcționeze.

La Horia mă simt pierdută într-un haos total de acțiuni, de sentimente, de frustrări, de trăiri și mai ales de maratoane.

Cum am ajuns la concluzia asta?

Horia e pe sistem turbo. Sau sonic, cum singur spune. E genul de copil care acum e aici și în secunda doi e în alt colț al parcului, magazinului, hotelului, orașului.

Este genul de copil care adoarme singur, când vrea el și unde vrea el și cum vrea el. Așa a fost de bebeluș și așa e și acum. Nu zic că e rău, ba dimpotrivă, dar de o vreme parcă nu mai e așa un mare avantaj când adoarme după doua sau trei ore de la momentul când ar fi normal să doarmă și este si obosit.

Horia atinge absolut tot ce îi iese în cale. El trebuie să pună mâna, să simtă, să vrea, să tragă, să desfacă, să distrugă chiar. Nimic nu scapă vigilenței lui, indiferent că e pe raftul de sus, că e într-o cutie, că e în frigider sau în dulap. E peste tot, vede tot, simte tot.

E ca o tornadă.

O ieșire în parc cu el este ca un maraton. De când ieșim din casă și până intrăm suntem în continuă mișcare. De asta am și ales să il port încă în cărucior sport, măcar pentru drumul până în parc, când traversăm strada.

El nu te ține de mână nici dacă stai în genunchi și îl implori.

El poate totul singur, face totul singur.

Nici pentru un masaj cu cremă sau ulei, chipurile relaxant, nu stă mai mult de 10 secunde locului. Ce zic eu 10? Nici mcar 5 nu stă…

De când se trezește și până se culcă vorbește și vorbește, cere și cere, întreabă, răspunde, povestește.

Mă trezesc cu vorbele lui picurate în urechi:

  • Mama, mi-e foame!
  • Hai să mâncăm! Acum!

La el totul trebuie să se facă acum. Da, stiu, toți copiii vor totul acum. Dar felul în care spune el acum…. e chiar acum.

Cafeaua? El o face verbal înaintea mea:

  • mama face cafea
  • mama pune apa la cafea
  • mama apasa pe buton
  • mama pune cana
  • mama pune zahar
  • mama duce cafeaua

Nu apuc să îmi trag sufletul că începe: mi-e foame acum, mi-e sete acum, mi-e somn acum. Toate la distanță de trei minute între ele. Și așa o ține minute în șir. Nu contează că doar ce a mâncat, băut, dormit.

Relația cu Dante?

E minunată… când stau împreună și se uită la desene animate, sau fac câte un lego, sau se uită pe o carte sau ascultă muzică.

În rest… numai urechile mele știu. În halul ăsta nu au vibrat niciodată timpanele mele. Are Horia un țignal de cred că se aude până la parter. Ce zic eu cred? Chiar se aude. Mi-au zis mie vecinii de la 8 că ei stiu când intra copilul ăsta în scară.

Cum are Dante ceva în mână cum îi trebuie și lui Horia. Musai. Iar Dante se opune cu toata puterea si de aici numai uoauuu si uoauuu in capul meu.

Cum își cumpără Dante ceva Horia e lângă el. Vede ambalajul, il simte după miros, nu stiu, că sigur stie ca trebuie să cceară.

De prea multe ori decât vreau să recunosc am apelat la mijloace despre care altă dată aș fi spus că niciodată nu le voi folosi pentru copiii mei. Mici păcăleli, mici șantaje, mici prostioare luate în schimbul cooperării și cîte altele. Pur și simplu uneori simți că nu o scoți la capăt altfel.

O ieșire la supermarket e mai ceva decat mersul la vânătoare. Este peste tot: printre rafturi, la casa de marcat, apare, dispare, țipă, agață.

Am mai zis asta? Probabil că da. Dar după ziua de azi am rămas marcată.

Am luat o hotărâre: nu mai ieșim în formulă completă la cumpărături cel puțin o vreme. Nu mă mai țin nervii. Vă jur.

Acum am aflat că există o tipologie în care se încadreagă Horia.

Așa că … o iau de la capăt cu documentarea, căutarea de soluții, cunoașterea propriului copil.

În seara asta am declarat grevă de mămiceală și m-am grăbit să aștern rândurile astea aici. Nu de alta dar zgâtia are obiceiul de a șterge toate amintirile astea cu un zâmbet și o șotie cuceritoare…

Și eu care credeam că e de ajuns să crești un copil că gata, poți să cresti și zece…. Uitasem că fiecare copil e diferit de celălalt…

 

3 thoughts on “Al doilea copil vine cu propriile provocări pentru părinți

  • July 14, 2018 at 6:57 pm
    Permalink

    La mine amandoi sunt pe sistem turbo, deci sunt obisnuita. :))) Te inteleg perfect.

    Reply
  • July 14, 2018 at 7:27 pm
    Permalink

    Asa de bine stiu ce zici…Putere sa avem. Pana si Mihnea a spus ca el vroia atentie tooot timpul. Hai, ca mai tarziu putin ca fi ceva mai linistit. Trimit o sută de imbratisari.

    Reply
  • July 15, 2018 at 3:49 am
    Permalink

    A mea e mai soft, un sistem mai pe relanti, presărat cu zâmbete și priviri ce vor să spună “știu că nu ai vrea să fac asta, dar uite, eu tot fac, pentru că asta vreau și știu că pot”. Așa cu încetinitorul, conștientă că nu-mi respectă decizia, aruncându-mi priviri pe sub gene sau de după colțuri, să vadă dacă o văd și dacă intenționez să o opresc, întinde mâna și atinge ce nu trebuie atins, ia ce nu trebuie luat. merge pe unde îi spun să nu meargă etc. Când nu e în pericol, o las să facă cum vrea, în numele dezvoltării prin explorare. Îi explic pericolele și, dacă viața nu îi e în pericol, o las să experimenteze. Se mai lovește, se mai frige, dar asta face parte din viață.

    Copiii ăștia ar avea nevoie de spații largi. De livezi în copacii cărora să se cațere cât e ziua de lungă, de dealuri pe care să alerge până la epuizare apoi să-și tragă sufletul 10 secunde și să o ia de la capăt, de ape în care să se bălăcească în neștire și unde să caute pești sub fiecare piatră, de păduri unde să caute neîncetat gândaci și alte vietăți scormonind la rădăcinile copacilor.

    Cum nu le putem oferi asta decât din când în când, ne adaptăm cum putem la nevoile lor. Sunt grei pentru noi anii ăștia, pentru că noi am fost crescuți altfel, suntem construiți altfel și ne e greu să acceptăm în adâncul nostru că ei nu sunt cum ne-am dorit noi să fie iar noi suntem cei care trebuie să ne schimbăm, să rescriem casete înscrise greșit, să ne updatăm, să ajungem la un nivel de înțelegere ce depășește acum limitele noastre de confort.

    Eu am mereu n minte că ea e ok. Nu-mi place mie ce face într-un anumit moment, dar ea e ok. Iar dacă acum încalcă limite, îndrăznește să se afirme, este curioasă, fară să o îndrum conectează punctele pe care i le oferă viața și ajunge la concluzii proprii, asta îi va fi de mare folos când va crește și se va confrunta cu situațiile specifice adulților. Speranța mea cea mai mare e că atunci când va crește, va fi la fel de înfiptă și sigură pe ea, va îndrăzni să ia decizii, să spună NU atunci când e cazul și va accepta provocările care o vor duce spre un loc bun în viață, fără să se teamă de eșec.

    Nu dau sfaturi, dar câteva recomandări îmi permit să fac:
    Pur și simplu, încearcă să faci cât poți și atât. Evită situațiile care te copleșesc, Mergi cu el la cumpărături când n-ai încotro și păstrează totul în scurt. Ai venit pentru ceva anume, iei de pe raft, mergi la casă și gata.
    Să ai mereu în minte că și el și tu sunteți ok, să nu te învinovățești pentru reacțiile tale. În timp o să vă reglați, el va mai crește, tu vei ști mai multe și poate nu te va mai deranja tot ce te deranjează acum, veți putea comunica mai bine.

    Te îmbrățișez.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.