Suntem fiii aceleiași mame

Vă mai amintiți de experimentul acela prin care o mulțime de oameni din diferite părți ale lumii și-au trimis ADN-ul la un anumit laborator iar rezultatele primite i-au lăsat cu gura căscată? Dacă nu știți despre el sau l-ați uitat vă amintesc eu: rezultatele primite atestau faptul că fiecare persoană avea în linia genetică trăsături aparținând diverselor rase sau țări cu care credeau că nu au absolut nici o tangență.

Avem tendința să ne credem unici, să credem că suntem doar de o anumită naționalitate, rasă sau familie și acționăm în consecință. De multe ori ne uităm peste gard la vecini și avem impresia că nu e la fel de verde și  frumos ca la noi, credem că mâncarea noastră e cea mai bună, că portul nostru este cel mai cel, că nimeni pe lumea asta nu mai are bluză ca a noastră sau bijuterii ca ale noastre.

Dar adevărul este de fapt altul. Iar el începe să iasă tot mai mult la iveală în ultima vreme. Eu nu aș zice neapărat că ține de globalizarea economică ci ține de posibilitatea de deplasare, de accesul la informații, de disponibilitatea comunicării pe care o au tinerii din ziua de azi.

De când sunt în America, într-o comunitate formată din oameni veniți de pe tot cuprinsul globului, din țări despre care nu știam decât denumire și capitală, învățate la geografie, mi-a dat seama cât de asemănători suntem de fapt, cât de multe puncte avem în comun.

Dacă nu ne uităm la nimic din ceea ce ține de religie, culoarea pielii, organizare familială, realizăm că suntem cu toții doar OAMENI.

O dată sau de câteva ori pe săptămână noi, femeile, ne adunăm în casa uneia dintre noi pentru a discuta, a petrece timp împreună, pentru a ne cunoaște mai bine.

Obiceiul este ca fiecare dintre noi să aducă câte ceva de mâncare, eventual un fel de mâncare specific țării din care provine sau ceva de suflet, ceva ce se obișnuiește a se găti în familie.

Am dus o dată niște gogoși făcute cu lingura, din acelea cu iaurt, care se fac repede și se mănâncă la fel de repede. Am avut surpriza ca două, trei din participante să spună că e un fel de mâncare pe care l-au mâncat și la ei în țară.

Am dus gogoși din acelea tăiate fâșii, făcute din aluat ca de clătite. Fetele din Spania sau Mexic au spus că e ceva ce mâncau în copilărie sau se găsește chiar în patiserii la ele în țară.

Am dus într-o zi friganele. Le știți, acele felii de pâine înmuiate în ou și lapte, prăjite și presărate cu zahăr. Erau desertul copilăriei noastre în vremea când mamele noastre nu știau ce să mai pună pe masă din puținul care se găsea atunci. Reacția fetelor a fost pentru mine o revelație: foarte multe și-au adus aminte de copilărie, de mamele lor. E un fel de mâncare pe care multe mame din lumea asta îl fac pentru gurile flămânde ale copiilor.

Am gustat la rândul meu mâncăruri care mi-au amintit de casă, mâncăruri identice cu ce avem noi și despre care am fost convinsă că nu au mai auzit și alții cum ar fi sarmale, salata boeuf.  Nu vorbesc doar de țari apropiate cu a noastră, ci țări aflate departe, peste oceane.

La fel și în materie de jocuri. Multe din jocurile copilăriei mele le-am jucat aici împreună cu oameni  veniți de pe alte continente, jocuri despre care eram convinsă că se joacă doar la noi în țară. Sau doar la noi în cartier.

Dar lumea asta mare e ca o portocală, cum spune cineva drag mie. Suntem copiii aceleiași mame, suntem frați prin faptul că locuim în aceeași casă numită Pământ.

Sigur că suntem diferiți așa cum și frații sunt diferiți. Sigur că avem particularități date de așezare geografică, de cultură, de dezvoltarea economică și multe altele.

Dar în esență suntem atât de asemănători. În esență cu toții ne dorim aceleași lucruri, luptăm pentru aceleași cauze, avem aceleași frici și anxietăți.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.