Jurnal de început de februarie

E deja februarie iar eu am început să caut bilete de avion pentru întoarcere. Îmi tot spun că mai e destul până la sfârșitul lui iunie, că mai avem multe de făcut și de văzut pe aici, dar adevărul e că visele mele reflectă sentimentul de anxietate care mă mai cuprinde din când în când la gândul întoarcerii.

Dimineață am visat că mă duceam să îl iau pe Horia de la grădiniță și erau niște domni și doamne educatoare care îi puneau pe copii să stea cuminți, cu mâinile la spate ca să își aștepte părinții. Am simțit că iau foc și am început să mă iau de adulți, să le spun că e o prostie să te porți așa cu copiii și că în ziua de azi există o mulțime de metode pentru a ține copiii liniștiți fără să te porți ca un tiran. M-am trezit cu o senzație de greață și de revoltă. Poate visul meu are legătură și cu filmul pe care îl urmăresc zilele astea cu Dante. Serialul se numește Anne cu un e și ne-a prins foarte tare, ne dă prilej să discutăm foarte multe despre viață, despre adolescență, despre vremurile trecute sau despre educație.

Mă uit la Horia (4 ani) cât de mult a evoluat atât la limba engleză, pe care o vorbește din ce în ce mai mult și mai coerent, dar și la alte capitole: cunoaște tot alfabetul ( cu pronunție în ambele limbi și cu scris de tipar litere mari și mici), e dornic să citească, face calcule, numără în engleză până dincolo de 50 și multe altele. Toate astea fără să fugă nimeni cu cartea după el, fără să fac nu știu ce acrobații educaționale sau să îl duc la nu știu ce cursuri extrașcolare și activități care promit că vor scoate din el vreun geniu.

La fel și Dante, mă trezesc că îi vorbesc despre vreun subiect și îmi spune cu nonșalanță: dar asta știu, despre asta ne-a vorbit la școală.

Înțeleg tot mai mult că școala nu e despre stat în bancă cuminte, despre manuale costisitoare și proaste, despre tocit coatele și mințile cu niște subiecte absolut inutile.

Dacă aș putea aș face o școală în care copiii să se cațere pe munte și să învețe seara citind din carți la lumina focului de tabără sau a focului din șemineu. Nu chiar așa dar cred că ați prins ideea. Câte învață copiii ăștia doar pentru că au ocazia să călătorească, să cunoască oameni și culturi, să citească ce cărți vor, cred că nu le va da niciodată o școală normală și cu pretenții de performanță olimpică.

Săptămâna asta am fost singură cu ei în timp ce soțul a zburat împreună cu colegii pe coasta cealaltă a Americii. Ne-ar fi plăcut să mergem cu ei dar costurile ar fi fost prea ridicate pentru puterile noastre. Așa că am stat cuminți acasă și ne-am distrat în felul nostru.

De fapt ploaia nu ne-a dat prea multe opțiuni dar au fost și zile când a fost mai cald și am ieșit pe afară, copiii au bătut mingea, eu mi-am făcut de lucru cu adunatul frunzelor.

În fiecare dimineață după ce îl duc pe Horia la grădiniță mă duc la sală și sunt recunoscătoare pentru peisajul pe care îl văd zilnic, pentru că pot circula cu mașina fără să mă stresez de trafic și blocaje. Citesc la fetele din capitală și mă gândesc cum e să trăiești zilnic cu stresul că drumul până la muncă sau să duci copiii la școală îți face nervii praf. Nu știu cum poți rămâne calm și odihnit cu un asemenea ritm de viață.

Bine, eu mă simt încă o provincială care cu greu s-ar putea adapta într-un oraș mare. Vorbesc aici cu oameni și îmi povestesc că și la ei în țară, în orașele mari, e cam același stres și ritm de viață ca și la noi la București. Chiar povestea cineva din Roma că nu îi venea să creadă că are unde parca mașina aici, în Roma fiind imposibil să găsești un loc.

Ce am mai făcut

Am fost la o fată acasă și am învățat să facem supă chinezească. Bine, ea e din Taiwan și ne-a arătat un anume tip de supă, pentru că sunt foarte multe feluri de supă, dar principiul e cam același: cu tăiței, legumele fierte separat foarte puțin, carnea preparată separat iar zeama de supă e dichisul care dă gustul. Va trebui să încerc și eu dar fără toate nebuniile de sosuri și condimente pe care le adaugă ei.

Ieri am avut invitată o altă fată din India și am primit multe complimente pentru picturile mele, ceea ce mă bucură și mă încurajează să merg mai departe. I-am povestit pe îndelete despre România, a fost foarte interesată de costumul nostru popular, de tradiții, a vrut să vadă imagini cu orașul meu și cu capitala țării. Îmi plac mult întâlnirile astea restrânse în care putem vorbi pe îndelete despre noi, despre țările noastre.

Asta pentru că de obicei ne întâlnim în grup mare, uneori suntem și 20, și e dificil să stăm de vorbă în liniște. Dar tot ne distrăm grozav, degustăm tot felul de mâncăruri, învățăm mici trucuri din bucătăria fiecărei țări, jucăm diverse jocuri prin care ne cunoaștem tot mai bine.

Adevărul e că abia acum, după 6 luni, putem spune că am început să ne cunoaștem, să ne înțelegem una pe alta, să ne percepem ca și personalitate. Cu siguranță ne va fi dor de atmosfera creată între noi.

Deși engleza noastră nu e nici pe departe la nivelul excelent, reușim să ne înțelegem foarte bine, să stăm la povești și să râdem cu poftă.

Îmi e dor de trăncăneala în limba română, de prietenele mele, de o cafea băută în oraș sau chiar de o ciorbă de burtă, dar încerc să nu mă gândesc la asta și să mă bucur de ce am aici și să privesc cu speranță înainte, chiar să îmi imaginez că ne vom întoarce pe pământ American în anii următori.

E luna februarie și magazinele sunt invadate de inimioare, de bomboane de ciocolată și de tot felul de mesaje de iubire.

Dante va avea petrecere la școală și va trebui să invite o fată la petrecere. Aseară se întreba cum va face asta: trebuie să se pună în genunchi, să dea o floare, sau cum? Ne-am amuzat împreună și i-am spus să se uite și el la ceilalți cum fac și să facă și el. Sunt sigură că se va descurca până la urmă.

Sper să îmi vină cheful de scris, să scap de piticii din capul meu care îmi zic că nu am nimic interesant de povestit și să povestesc pur și simplu cum aș povesti cu o prietenă. Am multe idei care îmi bântuie prin minte dar nu îmi fac timp să le notez sau le alung fără milă și tare îmi doresc să remediez asta.