Despre incredere, control si relatii intre parinti si intitutiile scolare

Citesc la celelalte mame despre grupurile de părinți de pe WhatsApp sau Facebook și respir așa de ușurată că aici nu există așa ceva. Am avut grup de părinți anul trecut la școala lui Dante dar a fost absolut rezonabil, decent, cu discuții minime. Până la urmă locuiam în același cartier, ne puteam suna, vorbeam între noi, copiii se jucau pe afară împreună, nu era nimic de dezbătut pe grup. Sau cel puțin așa văd eu lucrurile.

Mă îngrozesc când citesc la ce discuții se ajunge, cum se ceartă părinții între ei. Există două concluzii: oamenii nu mai știu să discute normal între ei sau au prea mult timp liber. Adică dacă ai o divergență de ce nu pui mâna pe telefon să suni omul și să discuți normal? Probabil că ține de psihologia aia care spune că e mai ușor să emiți diverse păreri din spatele tastaturii. Deși eu una am învățat că e mult mai important să fii atent la cuvântul scris, că ăla rămâne și își mai imprimă și energia asupra faptelor tale viitoare.

Am trecut prin asta cu Dante acum vreo doi ani. Discuta cu o fată, apoi a intervenit altă fată, s-au iscat discuții în paralel, se încurcau și mințeau unul pe altul până când nu a mai știu să descurce ițele și a venit la mine să le descâlcesc. Atunci i-am explicat despre cât de ușor e sa dai din taste și să spui vrute și nevrute și l-am întrebat dacă ar fi spus aceleași lucruri dacă ar fi fost față în față cu ele. Erau mici copilării, nu erau chestii grave, dar tot erau afectați emoțional. I-am zis să sune și să vorbească clar. Nu a avut curaj. Până la urmă a șters singur și numărul fetelor, n-a mai pus mâna pe telefon (care era al meu oricum) și lucrurile s-au domolit la școală, continuând relația colegială normală.

De atunci nu i-a mai trebuit grup de WhatsApp, nu i-au mai trebuit conversații pe telefon la modul serios.

Aici în America nu există grup de părinți, nu se fac ședințe cu părinții, comunicarea se face oficial, prin email sau poștă. Primim plic în poștă cu situația școlară a copilului, cu progresele făcute sau orice altă informare este necesară.  Primim email în fiecare săptămână cu ce urmează să facă copiii în acea săptămâna la școală.

Există o platformă online în care putem vedea programa școlară, ce anume lucrează copilul sau exerciții suplimentare pe care le poate lucra acasă. Nu există catalog, eu nu știu nimic din situația altui copil, nu pot face nici o comparație cu ce a făcut colegul.  Într-o discuție cu cineva de aici am înțeles că e piesă de muzeu catalogul așa cum îl știm noi.

Mi se pare foarte bine faptul că nu putem compara copiii, că nu ne interesează decât de copiii noștri. Relațiile cu cadrele didactice sunt strict legate de copiii noștri. Eu nu am avut comunicare decât pe e-mail pentru Dante atunci când a fost cazul. În rest le-am văzut o singură dată pe doamne și zău dacă le mai țin minte. Dar copilul îmi vorbește numai de bine, este entuziasmat, se simte susținut și încurajat în tot ceea ce face iar asta contează și nu mă interesează altceva. Copiii nu sunt lăsați nesupravegheați la școală, în pauză e mereu cineva cu ei care iese afară, la fel și la masă. 

De fapt, ce am observat eu, cea mai importantă relație este aceea dintre copii și dascăli, nu dintre părinte și dascăl. Copilul este cel care învață să-și gestioneze relația, care este responsabil pentru ce are de făcut atât la școală cât și acasă. 

Dimineața, când îl duc pe Horia la grădiniță, toate doamnele sunt ocupate să fie atente la copii. Sunt trei doamne la 14 copii și toate trei au câte ceva de făcut, toate își văd de treaba lor. Cel mult salută părintele intrat în clasă și apoi preiau copilul, discută direct cu el, toată atenția e pe copil. Nu le-am văzut o dată să discute între ele, să stea la povești, nu mă întreabă nici ce am făcut ieri nici ce profesie am nici ce culoare îmi place. Sau dacă au avut ceva de discutat s-a făcut pe un ton jos, pentru ca imediat să schimbe tonul și mimica când au discutat cu mine. Probabil era ceva legat de un copil din ce mi-am dat seama, păreau îngrijorate, dar pe mine nu m-au împovărat cu problema lor. Oamenii sunt orientați pe soluții, nu pe despicatul firului în patru cu o problemă. Iar soluțiile probabil se iau după protocoale bine stabilite, nu după capul și imaginația fiecăruia.

La fel și informarea despre o situație legată de un copil. Nu se face în fața clasei, sau de față cu alt părinte. Ca să nu mai vorbesc despre incidentele între copii pe care nu le rezolvă cadrele didactice, ci oameni special instruiți pentru asta.

Anul trecut, când îl duceam pe Horia la grădiniță, doamna parcă mă aștepta să îmi povestească toate câte avea ea pe suflet. Știam și de unde face piața și ce boli are și câți copii și cum erau vremurile în tinerețea ei. Știu că suntem un popor căruia îi place să vorbească vrute și nevrute, să stea la povești, dar când e vorba de copii parcă îmi place mai mult ce văd aici. Pentru că asta îmi dă încrede să îmi las copilul cu niște oameni pe care nu îi cunosc ca viață personală dar pe care îi văd cum se comportă profesional. Am avut ocazia să observ și de la distanță, atunci când sunt scoși cei mici afară. Este exact la fel: toată atenția e pe copii. Doamnele nu stau la povești, sunt atente la orice mișcare a copilului.

Tot Dante mi-a spus că profesorii nu au voie să urmărească activitățile copiilor pe social media.

Poate de aici vine și încrederea. Se simte colaborarea între instituții, nu e nimeni mai presus de celălalt.

La un incident petrecut la școală în două minute au venit și pompierii și poliția și salvarea. Adulții au știut cu toții ce să facă, Dante mi-a povestit că nu a fost haos și dezorganizare, nici măcar copiii nu s-au panicat pentru că și ei știau ce să facă. Noi am primit înștiințare prin mesaj vocal și prin email despre ce s-a întâmplat, nici un părinte nu a dat buluc la școală să își ia copilul sau să intervină.

Pentru că, încă de la grădiniță, copiii sunt responsabilizați. Fiecare copil își strânge farfuriile după ce mănâncă, copiii au ”joburi” săptămânale atât la grădiniță cât și la școală, li se vorbește foarte mult despre chestii practice, aplicabile în viața de zi cu zi.

Am senzația că în România noi, părinții, vrem foarte mult să controlăm ce se întâmplă atât acasă cât și la școală cu copiii noștri, uitând să îi lăsăm să își construiască singuri viața. Vrem să știm și câte liniuțe au tras pe caiet la școală, și ce le-a spus doamna, și ce le-a spus colegul, și dacă era frig și dacă era cald, și câte pulovere a avut pe el, si ce notă a luat colegul, și ce lucrează părinții colegului dacă se poate și tot felul de detalii de multe ori fără importanță dar care ne mănâncă o grămadă de timp și subminează încrederea copilului atât în forțele proprii cât și în instituția numită școală sau în cadrul didactic căruia îi este încredințat. Poate de aici și libertatea asta pe care ne-am luat-o de a discuta orice decizie, orice gest, de a lua noi măsuri acolo unde nu e cazul, de a crede noi că știm mai bine decât cei care ar trebui să știe ce au de făcut.

Poate dacă instituțiile abilitate nu s-ar mai bâlbâi, dacă nu s-ar mai schimba legi și programe în fiecare an, dacă oamenii din educație ar fi siguri pe ceea ce fac și ne-ar transmite și nouă încrederea că ceea ce fac e spre binele copiilor noștri, nu ar mai fi nevoie de atâta energie consumată pe grupurile de părinți, poate energia ar fi mai bine folosită pentru ceea ce contează cu adevărat.

Precizez că ceea ce povestesc aici este strict experiența noastră și că nu generalizez la toate școlile din America. Nu știu cum stau lucrurile în alte state dar tind să cred că sunt apropiate de cele trăite de noi. 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.