Era si timpul sa aprind iar stelele, de Virginie Grimaldi

Iubesc călătoriile de orice fel. Când eram copil nu prea am avut parte de călătorii, nu am plecat în tabere sau excursii. Nici mai târziu, în tinerețe, nu prea am avut ocazia să văd locuri noi. Dar, la 28 de ani am plecat singură în Spania, având ca scop să schimb ce trăiam atunci, să îmi demonstrez că pot face ceva singură. M-am întors cu multe abilități câștigate și cu o altă perspectivă asupra vieții mele. După ce mi-am cunoscut soțul, călătoriile au fost pentru noi un fel de terapie. Când parcă nici o conversație nu se mai lega între noi fără să ne uităm pe sub sprâncene, când, prinși cu munca și zbaterile zilnice, nu ne mai vedeam cu adevărat unul pe altul, cea mai la îndemână soluție era să plecăm undeva. Simplul gest de a face bagaje parcă ne aducea la o stare mai bună. Uneori primele două zile de vacanță erau despre recalibrare, reconectare. Ne spuneam tot ce era nespus, ne ventilam bine și abia apoi o luam de la capăt. Un fel de terapie prin călătorie.

Am păstrat acest obicei și după ce au venit copiii și, mai ales, după ce ne-am luat mașină.

Îmi amintesc că acum vreo patru ani eram într-un loc în care nu aveam semnal la telefon, televizorul era și el mut în camera pensiunii unde eram cazați. Copilul mare ne-a spus în a treia seară: sunt foarte fericit. Așa aș vrea să fim mereu, doar noi patru, fără nici o grijă, să stăm de vorbă, să ne îmbrățișăm și atât. 

Când am citit cartea Era si timpul sa aprind iar stelele , de Virginie Grimaldi, mi-am amintit toate de mai sus și multe altele. Cartea e o frumoasă metaforă a îndemnului: când ceva nu merge, schimbă perspectiva.

Ana, protagonista cărții, o mama ce își crește singură cele două fiice, concluzionează:

”Călătoria asta nu a schimbat nimic. La întoarcere facturile mă așteptau, necazurile la fel, n-aveam serviciu, Lily avea dușmani, Chloe avea demoni. Lucrurile nu s-au schimbat. Noi, da. ”

Pentru că, deși a implicat mult curaj din partea mamei de a-și lua cele două fiice și a întoarce spatele tuturor grijilor și problemelor cu care se confrunta în acel moment al vieții, a fost cea mai bună decizie pe care o putea lua. Reconectarea cu copiii era prioritatea numărul unu, toate celelalte putând să aștepte. Pentru că doar atunci, în acele luni, fiicele ei aveau 12 și respectiv 17 ani. Am reținut odată, de la un workshop de parenting, o vorbă: relația cu copiii poate fi refăcută în orice moment. Mereu putem greși în relația cu ei, în creșterea lor, important e să ne străduim să reparăm, să discutăm , să rezolvăm. Cartea asta vine să confirme aceste spuse.

Chiar dacă tratează probleme serioase, precum despărțirea, pierderea, moartea, violența domestică, adolescența, tonul este unul lejer, cu umor, modern. Povestea capătă mai multe perspective prezentând percepția celor trei, mama și fiicele, asupra întâmplărilor prin care trec. Sigur că sunt perspective diferite din partea adultului, copilului și adolescentului. Dar toate trei sunt dornice de iubire, de rezolvare, sunt încântate de ceea ce trăiesc împreună.

Finalul cărții este unul neașteptat, cum neașteptat e și motivul pentru care părinții, mama și tatăl fetelor, trăiesc despărțiți.

Chiar dacă nu îți place frigul cartea asta îți face poftă de peisaje spectaculoase, te invită să vezi Aureola Boreală, te face curios să cauți pe Google despre locurile pe unde personajele ajung. Cum zice cea mai mică din protagoniste, să te uiți pe pozele de călătorie făcute de alții este ca și cum te-ai uita la poze cu mâncare dar tot ți-ar fi foame. Ei bine, văzând pozele cu Lusefjord și Preikestolen chiar mi s-a făcut ”foame” de văzut cu ochii mei așa frumuseți.

Pentru că am fost curioasă să aflu mai multe despre acele locuri, am aflat că stânca aceea a fost unul din locurile în care s-a filmat o scenă din filmul Misiune imposibila. Impresionant.