Noi – de David Nicholls, o carte despre familie

Titlul mi-a atras atenția în primul rând. ”NOI”. Oare este o carte despre autor și familia lui? Sau este o carte despre oricare dintre noi?

Pe măsură ce am înaintat cu lectura, am început tot mai des să exclam: dar fix asta am gândit și eu! Și asta! Incredibil, chiar și la asta m-am gândit!

Pentru că da, cartea Noi de David Nicholls este despre orice cuplu căsătorit, aflat în jurul vârstei de 50 de ani, cu unul sau mai mulți copii, adolescenți, fiecare în căutarea identității. Pentru că nu doar la adolescență te întrebi ”cine sunt eu?” ci și la maturitate.

După ce m-am documentat puțin, am înțeles că nu este totuși o autobiografie, ci un roman fictiv care reflectă totuși realitatea zilelor noastre.

Cuplul format din Connie și Douglas se află în acel moment când pare că au o viață împlinită, că toate s-au așezat pe făgașul normalității  și tot ce mai urmează este doar o liniștită viață în doi după ce fiul lor, Albie, își va începe studiile universitare.

Cel puțin așa își imaginează Douglas, pentru că Connie este de altă părere. Ea își dorește să meargă mai departe fără el, își dorește să afle cine este ea fără rutina căsătoriei, își dorește să revină la starea inițială de artistă rebelă, cu nopți pierdute și  alcool, cu provocări și suferință din care să își ia inspirația pentru a crea opere de artă, să îi dea voie pictoriței din ea să își recapete vocea. De parcă toți cei 25 de ani de căsnicie, cu liniștea și rutina lor, au fost un obstacol în calea exprimării propriei personalități, o paranteză în viața ei de artistă.

-Încerc să-mi închipui cum ar fi sa stăm tu cu mine singuri aici, in fiecare seară, fără Albie. Pentru că da, știu, el e grozav de enervant, dar reprezentă motivul pentru care suntem incă aici, împreună. El era motivul? Singurul motiv?
… Şi sunt îngrozită la gândul că va pleca de acasă, Douglas. Sunt îngrozită la gândul acelui gol.
“care era golul? Eu eram golul?”
-De ce ar trebui să rămână un gol? N-o să fie nici un gol.

-Doar noi doi, troncănind prin casa asta…

-N-o sa troncănim! O să facem diverse lucruri. O să fim ocupați.. să muncim, o să facem diverse lucruri împreună, să… să umplem golul.
-Am nevoie de un nou început, un soi de schimbare de decor.
-Vrei să ne mutăm într-o altă casă? Ne mutăm într-o altă casă.
-Nu e vorba de casă. Mă îngrozește gândul să stăm băgați unul in sufetul celuilalt pentru totdeauna.
E ca… o piesă de Beckett.
Nu văzusem nici o piesă de Beckett, dar am presupus că era ceva rău.

-E chiar atât de… groaznic pentru tine, Connie, că o să rămânem singuri? Pentru că eu credeam că avem o căsnicie reușită…
-Am avut, avem. Am fost foarte fericită cu tine, Douglas, foarte, dar viitorul..
– Și atunci de ce vrei să renunți la toate astea?
-Eu consider că noi doi ca un tot, ne-am îndeplinit misiunea. Am făcut tot ce-am putut, iar acum trebuie să mergem mai departe, pentru că ne-am încheiat munca.
-Pentru mine n-a fost niciodată o muncă
-Ei bine, pentru mine uneori a fost. Uneori am avut impresia că e muncă. Acum, că Albie pleacă de acasă, vreau să simt că ăsta este începutul a ceva nou, nu începutul sfârșitului.
”Începutul sfârșitului.” Vorbea tot despre mine? Parcă aș fi fost un soi de apocalipsă…”

 

Decis să salveze viața de familie și să își întărească legătura cu fiul său de 16 ani, Douglas organizează o vacanță în Europa, având ca destinații obiectivele turistice celebre precum și muzeele cele mai cunoscute.

În ciuda eforturilor sale de a ține familia pe linia de plutire, lucrurile o iau din  ce în  ce mai razna, culminând cu decizia fiului lor de a pleca de lângă ei pentru a se gândi și a scăpa, după cum spune el, de criticile tatălui.

Cartea ne pune de multe ori  oglinda în față și ne vedem așa cum suntem cu copiii noștri: nu avem răbdare să îi ascultăm, îi criticăm pentru orice detaliu care pentru ei nu contează, ne exprimăm dezaprobarea pentru alegerile lor în viață sau în carieră. Omul de știință care este Douglas nu se poate împăca cu ideea că fiul lui alege să studieze fotografia la Universitate și că va trândăvi toată ziua căutând subiecte interesante și greu de înțeles pentru omul de rând.

Pus în fața faptului că fiul își ia o pauză de hoinărit și regăsit alături de o fată de 22 de ani,  iar soția se întoarce în Anglia, capul de familie se vede nevoit, ca orice bărbat, să caute soluții pentru situația ciudată și neașteptată în care se află.

Începe o cursă demnă de un roman de aventuri : călătorii între țări, distanțele se topesc cu rapiditate, se schimbă mijloace de transport, se vizitează muzee în pas galopant. Pentru că omul avea totuși un plan și nu voia să ajungă într-o destinație fără să bifeze muzeul care era în planul lui. Europa devine un fel de țară mai mică în care tatăl își caută fiul, după ce face o adevărată muncă de detectiv pe rețelele sociale online.

Deși în aparență lucrurile se termină cu bine, fiul rătăcitor ajunge în ”brațele” iubitoare ale tatălui, lucrurile nu se rezolvă așa cum a sperat Douglas.

Pentru că rănile sunt tot acolo, pentru că viața de familie este o dinamică continuă și, oricât de mult ai iubi pe cineva și oricât de mult crezi că știi ce e mai bine pentru el, decizia îi aparține întotdeauna celuilalt.

Romanul e destul de dureros de citit din postura de părinte, iar de tată e și mai și. Pentru că nu e ușor să admiți că, în ciuda tuturor eforturilor tale și a bunelor tale intenții, copilul te consideră închis, defect, fără inteligență emoțională, despotic, crede că nu îl iubești și că îți stă ca un ghimpe în cale. E greu, ca părinte, să asculți judecata propriului copil și să încerci să îl convingi de contrariu.

Romanul abundă de titluri ale operelor de artă celebre, itinerarii turistice prin Europa și a stârnit în mine dorința de a organiza și eu în următorii ani un tur al continentului cu trenul.

Dacă e să fiu sinceră pe mine sfârșitul m-a enervat. Pentru că eu nu cred că soluția este să o iei de la capăt de unul singur sau lângă altcineva, ci adevărata provocare este să o iei de la capăt iar și iar și cu fiecare nouă etapă să crești și să te dezvolți, să îți păstrezi identitatea și libertatea chiar și alături de persoana cu care ai pornit la drum cu ani în urmă.

Sunt multe pagini din carte pe care mi le-am notat pentru că reflectă și gândurile mele.

Totuși rândurile despre viitorul omenirii sunt un pic cam prea sumbre, deși merită să ne aplecăm și să reflectăm asupra lor.

VIITORUL

”De-a lungul anilor citisem multe, multe cărți despre viitor, cărțile mele cu ”suntem cu toți condamnați”, cum îi plăcea lui Connie sa le spună. ,Toate cartile pe care le citești sunt fie despre cât de întunecat fost trecutul, fie despre cât de înfiorător va fi viitorul. S-ar putea ca lucrurile să nu fie așa, Douglas. S-ar putea ca totul să iasă bine.’

Dar astea erau studii plauzibile, bine documentate, cu concluzii foarte convingătoare, si puteam fi foarte volubil pe acest subiect.

Să luăm, de exemplu, soarta clasei de mijloc in care eu şi Albie ne-am născut căreia fi aparținem acum.
Conform acestor cărți, Connie, deși cu ceva proteste, clasa de mijloc este condamnată. Globalizarea și tehnologia au provocat deja mult rău in profesii odinioară sigure, iar tehnologia de imprimare 3D va distruge ultimele industrii;
va înlocui aceste slujbe.  Unde va mai fi dacă doisprezece oameni pot administra administra o uriașă corporație?
Nu sunt un instigator comunist, dar chiar şi cel mai înverșunat susținător al pieței libere va recunoaște că, totuși, capitalismul forțelor de piață, in loc să răspândească in rândul populației bunăstarea şi siguranța, a mărit in mod grotesc prăpastia dintre bogați și săraci obligând o forță de muncă globala să accepte muncă periculoasă, nereglementată nesigură, prost plătită, in acelasi timp răsplătind doar o minuscula elită de oameni de afaceri si tehnocrați. Așa-numitele profesiuni “sigure’ par din ce in ce mai puțin sigure; mai întâi au fost minerii și muncitorii navali, și cei din oțelării, curând vor fi funcționari bancari, bibliotecarii, profesorii, proprietarii de magazine, casierii din supermarketuri. Oameni de știință ar putea supraviețui dacă se ocupa de tipul de știință potrivit, dar unde se vor duce toti șoferii de taxi din lume când taxiurile vor merge singure? Cum își vor hrăni ei copiii. cum își vor încălzi casele şi ce se va întâmpla când frustrarea va deveni furie? Adăugam la asta terorismul, problema aparent de nerezolvat a fundamentalismului religios, creșterea extremismului de dreapta, tineretul prost plătit, bătrânii cu pensii mici, sistemele bancare fragile și corupte, neputința sistemelor de sănătate si ocrotire să facă față numărului uriaș de bolnavi și bătrâni, repercusiunile pe care le au asupra mediului fermele industriale care cunosc o dezvoltare fără precedent, lupta pentru resursele limitate de hrană ale rasei umane, apă, gaze şi petrol, cursul schimbător al curentului Golfului, distrugerea biosferei și probabilitatea statistică a unei pandemii globale, chiar nu există nici un motiv pentru care cineva ar mai avea vreodată un somn liniștit.

Când Albie va ajunge la vârsta mea, eu să fiu demult dispărut sau, un scenariu pentru cel mai bun caz, baricadat in modulul meu, cu suficiente rații să-mi ajungă până la sfârșitul vieții. Dar afară, îmi imaginez niste fabrici uriașe, unde nu există disciplină, unde muncitorii se socotesc norocoși să trudească optsprezece ore pe zi pentru mai puțin de un salariu de supraviețuire, inainte să-și pună măștile de gaz pentru a-si croi drum prin masele de șomeri care fac troc cu pui modificați genetic și conserve vechi pe care le folosesc drept monedă de schimb, acei lucrători norocoși se intorc in barăci micuțe, supraaglomerate, într-un megalopolis imens unde nu se vede nici un copac, unde aerul este
înțesat cu drone ale polițicii, unde mașinile in care explodează bombe, taifunurile si grindinele anormale sunt ceva atât de obișnuit, încât aproape că nici nu mai sunt remarcate, Între timp, in tunuri aurite, la kilometri intregi deasupra smogului cancerigen, acel unu la sută de se uită in jos prin ferestre blindate, oameni de afaceri privilegiați, de celebrități si antreprenori, alimentate cu cocktailuri te de chelnerii roboți aflați prin in preajmă și râd, un râs cristalin, iar undeva, acolo jos, in acel haos infernal, înăbușitor, de violență, sărăcie şi disperare este fiul meu, Albie Petersen, un menestrel rătăcitor,  cu chitara lui şi cu pasiunea lui pentru fotografie, continuând să refuze să poarte o haină decentă.”

 

O SCURTĂ ISTORIE A ARTEI
Picturi rupestre, Statui de lut, pe urmă de bronz. Apoi, vreme de vreo 1 400 de ani, oamenii nu au pictat decât imagini îndrăznețe, dar rudimentare ale Fecioarei Maria cu Pruncul sau ale Răstignirii, Un tip isteț a înțeles că lucrurile Par mai mici de la distanță, şi picturile cu Fecioara Maria și Răstignirea s-au îmbunătățit considerabil. Brusc, toată lumea se pricepea la mâini şi la expresii faciale, acum statuile erau de marmură.

Au început să apară amorași durdulii, in timp ce, in altă parte, era o adevărată nebunie cu interioarele casnice, femei care stau la fereastră si brodează. Fazani morți şi ciorchini de struguri, si multe detalii.

Amorașii au dispărut, şi in locul lor au venit peisaje imaginare, idealizate, apoi portrete de aristocrați călare, apoi pânze uriașe cu bătălii și naufragii. După aceea au revenit femeile întinse pe sofale sau ieșind din baie, mai întunecate de data asta, cu mai puține detalii, apoi multe sticle de vin și mere, apoi balerine.

Tablourile au devenit oarecum împroșcate – un termen al criticilor -așa că nu prea semănau cu ceea ce trebuiau să fie. Cineva s-a semnat pe imaginea unui pisoar; totul a devenit nebunie. Pătrate clare de culori primare au fost urmate
de suprafețe mari de emulsie, apoi de conserve de supă apoi cineva a folosit o cameră video, altcineva a turnat ciment, și totul s-a distrus fără speranță, devenind un soi de ”orice merge pentru oricine”. Derutant.