Maria si marea – de Radu Tudoran

Nu avea decât 20 de ani si toata lumea era a ei. De fapt nici nu prea stia ce este lumea. O descopera cu ochi mirati si inocenti crezând în fiecare zâmbet si în fiecare strângere de mâna. Cauta iubirea , iubirea prietenie, iubirea curata cum numai vârsta inocentei ti-o poate dezvalui.

Îi placea sa se plimbe pe mal, sa priveasca vapoarele, sa priveasca pescarusii, sa se lasa purtata de întinderea miscatoare a apei ce îi ducea gândurile departe, pe tarmuri despre care nici macar nu stia ca exista dar le presimtea existenta. Nu cauta si nu astepta nimic.

Doar l-a vazut într-o astfel de zi. Era un El cum nu mai vazuse, desprins parca din cartea aceea pe care abia începuse sa o citeasca. Desi diferit, purta în el acel ceva de peste mari si tari. Trup bine facut, muschi puternici, par lung, negru, prins în coada, ochi verzi ca iarba (sau poate ca marea) si un zambet pe care nu se sfia sa îl afiseze pe chipul tânar. Avea o siguranta si o nepasare data poate de sentimentul stapân al locului acela, al apelor din jur. I-a facut doar un semn, un “vino” jucaus iar ea a pasit pe punte fara sa se întrebe încotro sau de ce ea.

Au stat la povesti  pâna când luna a trimis-o acasa. Dar zi dupa zi stia ca îl gaseste acolo, pe puntea lui, pe apele lui. O purtau pasii pentru a mai afla povesti de peste mari si tari, povesti adevarate, traite, simtite. Îl privea cu sentimentul perenitatii, stiind ca nu e decât un calator prin viata ei. Erau doi tineri ce-si traiau povestea lor de-o vara.

Dar anotimpurile nu îsi uita trecerea iar toamna a venit parca prea grabita. Ar mai fi fost povesti de spus, ar mai fi fost secrete de aflat. Dar îl chemau alte tarmuri, alte fete aveau nevoie de povestile lui.

N-a plâns, n-a suferit. A multumit pentru ce a trait, pentru ce i-a fost dat.

Odata cu primele zapezi si-a amintit de cartea uitata în vara când strainul cu ochi verzi a chemat-o pe punte. A citit-o pe nerasuflate, a trait anotimp dupa anotimp. Acum stia, acum întelegea. Simtise si ea. Îl cunoscuse si ea pe Alber al ei (fara “t”). Era acolo, în paginile cartii, descoperindu-l cu uimire în fiecare trasatura masculina, învatând sa îsi înteleaga propriile sentimente. La fel ca Maria. Ea se simtea Maria. Iar marea o chema la ea nu pentru a-i dezvalui plaja încinsa ci pentru a-i vorbi despre altfel de mistere. Ale vietii. Ale iubirii. Ale zapezii ce trimite corabiile  marinarilor pe învolburate mari ale lumii.

Au mai fost ca Alber în viata ei. Rareori Albert (cu “t”) dar pe acestia nu îi simtea aproape sufletului ei.

“Maria si marea” este si azi cartea ce îi dezvaluie, înca, cu fiecare lectura, un mister al vietii si al iubirii. Stie ca vor mai fi ca Alber în viata ei.  Fiecare cu misterul lui. Nu se teme de mistere. O atrag si îi spun povesti de care îi place sa îsi aduca aminte când viscolul troieneste zapezile purtându-i gândurile pe marile lumii.

……………………………..

Poveste împletita din amintiri, din imaginatie si din pagini de carte, raspunzând provocarii:   “ce personaj de carte mi-ar fi placut sa îmi fie prieten”. Am fost, sunt si voi fi  prietena în propria traire si imaginatie cu – femeia – copil, atât de fragila si totusi atât de puternica, imaginata de Radu Tudoran în romanul Maria si marea.