Asteptând fericirea
Nu stiu cum se face dar de cate ori ma hotarasc si eu sa particip la o provocare cu scrieri de suflet si nu numai, tema peste care nimeresc are legatura cu fericirea. Trag concluzia ca fericirea aceea deplina ma pandeste undeva dupa colt si se joaca ascunsa cu mine.
Sunt zile in care fericirea ma copleseste, in care nu imi dau seama cum este posibil sa nu fii fericit cand este atata frumusete in jurul tau, cand Pamantul este plin de bogatie, culoare, sunet. Ma intreb atunci de ce sunt oameni care nu mai stiu sa zambeasca, de ce oamenii sunt nefericiti pentru ca verbul “a avea” le domina vietile prin simplul fapt ca negatia insoteste acest verb sau din diverse alte motive.
Sunt zile in care fericirea se oglindeste in rasul cristalin al unui copil, in zborul unei pasari sau in frumusetea unei flori. In astfel de zile parca toti oamenii imi sunt prieteni si simt ca ii iubesc pe toti fara masura si fara conditii. Acelea sunt zilele in care toata bogatia lumii este in inima mea, cand simt ca pot inconjura Pamantul intr-un zbor fara ragaz, fara odihna.
Viata m-a invatat sa nu mai caut fericirea in afara, sa nu o mai consider a fi conditionata de bunavointa altora sau dimpotriva, de mai putin disponibilitatea lor. Viata m-a invatat sa incep sa caut fericirea in mine, adanc in sufletul, mintea si inima mea. Lucrurile care imi aduc fericirea nu sunt cele materiale, platite cu bani. Sunt in special cele create de mainile mele, ale copilului meu (desene, picturi, colaje, etc), o inghetata mancata in parc in trei, ca familie, un mar impartit intre noi, primii ghiocei ce vestesc primavara sau primele capsune degustate in curtea bunicilor, toate astea pot umple inima de bine si implinire.
Din pacate sunt si zile in care senzatiile de implinire, de bucurie, de zbor sau zambet sunt plecate departe, in alte zari, poate la alti traitori ai acestei planete. Atunci tristetea, deznadejdea, lehamitea, pesimismul si altele asemenea se aduna pentru a dansa un dans nesuferit in mine insami. Atunci pot spune ca ma simt ca si cand astept fericirea sa revina in viata mea sa imi insenineze ziua si sa imi dea un nou avant catre ziua urmatoare.
Aceasta stare de asteptare ma face sa merg mai departe, zi dupa zi, sa raspund gestului puiului meu de a-mi ridica colturile gurii spunand: “mama este fericita”… Da copilul meu drag, mama este fericita cand iti simte manutele aproape, cand iti vede chipul luminos si zambetul sincer si cald.
Chiar daca viata, oamenii, intamplarile sau poate stelele comploteaza pentru ca noi, muritorii, sa nu fim fericiti mereu, secretul nostru este tocmai acesta: traim asteptand fericirea, visand la ea, dorind-o, gasind-o si regasind-o. Iar asteptarea asta ne e motorul catre stele si inapoi, catre infinit si mai departe.
The secret is: in the end everything will gonna be OK! Copiii stiu si trebuie sa ii credem pe cuvant!
M-am jucat de-a scrisul pentru admiratul club psi, capitolul luneli. Au mai scris despre asta :
