Consemnari de mini-vacanta
Imi amintesc cu drag de primii doi- trei ani ai lui Dante cand tot ceea ce facea sau invata mi se parea atat de extraordinar incat ma grabeam imediat sa notez, sa consemnez, sa analizez. Uneori ma intreb de ce nu o mai fac cu acelasi entuziasm si acum. Regret chiar si faptul ca numai scot in graba aparatul foto (telefonul) pentru a-l fotografia sau filma in diverse ipostaze amuzante sau inedite. Recunosc ca am decis cu ceva vreme in urma sa numai privesc lumea prin lentila camerei ci sa ma concentrez mai mult pe trairile si sentimentele momentului. uneori, grabiti sa imortalizam totul, ratam exact ce e mai important: trairea momentului.
Dar pentru ca dragul meu jurnal (blog) ma cheama din cand in cand sa consemnez si aventurile noastre in familie alaturi de Dante, nu vreau nici acum sa las colbul uitarii sa se astearna peste ultima noastra mini-vacanta.
Nu a fost chiar o vacanta pentru noi, adultii. A fost mai degraba un weekend de lucru si invatare combinat cu distractie, muzica, dans si socializare cat cuprinde. Pentru Dante a fost prima iesire de acest fel la munte, mai precis la Sinaia. Am trait alaturi de el fiecare emotie, fiecare mirare si fiecare descoperire.
Prima zi a fost cea mai grea, cea mai solicitanta, cea care ne-a pus serios nervii la incercare din partea copilului. Ma tot intrebam ce mi-o fi trebuit sa imi car copilul dupa mine intr-o lume plina de adulti.
Ba la masa s-a suparat ca nu a votat si el pentru nu stiu ce fel de mancare, ba in lift a fost tragedie mare ca nu a fost lasat sa apese el butoanele ( “dar eu stiu cifrele mama, trebuia sa apas euuuuu”).
Doua secunde de neatentie din partea mea si copilul meu ar fi experimentat zborul lui Superman peste balustrada ( etajul era doar doi iar dedesubt o terasa, dar totusi … mi-a sarit inima cand l-am vazut ce ganduri avea) . Oricum o dadeam nu o nimeream cu copilul, nimic nu era cum vroia el, nimeni nu il iubea si nimeni nu il asculta ( a se citi exact pe dos, dar poate tocmai de aceea).
Intr-un sfarsit a adormit in bratele mele, in timpul seminarului la care asistam, cu toata galagia din jur. A dormit trei ore fara intrerupere, in brate de mama ce isi amintea cat de usor era alta data micutul ce avea leagan preferat aceste brate.
Abia dupa cina, dupa ce a dansat cu toate fetele prezente in grup ( nu, nu de seama lui, ci de cel putin 18 ani 🙂 ), am putut sa ne tragem sufletul si sa tragem concluziile zilei.
Care ar fi acestea? Copilul a fost absolul cuminte, s-a comportat exemplar in preajma celorlalti, a facut mutrite atat cat sa isi arate si el personalitatea si sa isi exprime punctul de vedere.
Ce am mai inteles eu? Ca e doar un pui de om de patru ani si un pic , scos din mediul lui familiar, adus intr-o lume de adulti, plina de reguli, alaturi de oameni mari, multi din ei necunoscuti, intr-un loc pe care nu l-a vazut niciodata. Am inchis ochii si m-am imaginat in locul lui si atunci am inteles. Toti nervii mei de peste zi s-au risipit, l-am imbratisat si i-am cerut scuze pentru ca nu l-am inteles imediat, am rememorat si explicat intamplarile zilei.
Urmarea? A doua zi Dante s-a comportat de parca era de cand se stie in acel hotel, toti adultii i-au devenit prieteni, a participat cu entuziasm la toate activitatile, a asistat cu rabdare si interes la cateva ore bune de seminar. Nu a uitat nici sa isi ia notite :).
Dar cele mai vii amintiri sunt felul in care, fara timiditate, cu naturalete si dragalasenie, a urcat pe scena, a stat de mana cu invitatii speciali, s-a cuibarit in bratele unei domnisoare topita toata de acest copil picat parca din cer. Nu pot uita expresia ei … e ceva greu de exprimat in cuvinte. A facut poze cu toata lumea, a zambit si a dansat, a raspuns cu promptitudine oricarei intrebari.
A venit si seara mult asteptata, aceea a petrecerii pentru care eu, mama, am croit, cusut si calcat, timp de doua zile, costume pentru toata familia. Tematica petrecerii a fost Turcia, asa ca am incropit salvari, ilice, turbane. Nerabdarea lui Dante a fost atat de mare incat emotia lui mi s-a transmis si mie. Am realizat ca eu , de fapt, nu am mai fost niciodata la un astfel de eveniment. Nu am participat vreodata la un bal mascat. Iar el, la varsta lui sa aiba o asemenea sansa… M-am bucurat din suflet ca am putut sa ii oferim acest prilej.
Sala de petrecere era plina de cadane si sultani, culori peste culori, zambete peste zambete. A dansat, s-a distrat, s-a indragostit , a uitat de mama si tata. A facut curerire dupa cucerire. Atunci cand, la un moment dat, toate fetele dansau cu altcineva, a venit revoltat la noi cu urmatoarea replica : “daca cineva s-a maritat nu are voie sa mai danseze cu altcineva”… cadana lui in verde il cam lasase balta pentru un alt partener. S-a remediat repede situatia insa si a revenit la sentimente mai bune. A doua zi camasuta lui pastra inca parfumurile fetelor ce il purtasera pe brate in sala de dans.
Nu a ratat nici ocazia de a face un dans in mijlocul cercului.
Au fost trei zile frumoase, o mini-vacanta ce ne-a aratat ca de acum incolo putem pleca fara grija cu Dante la drum. Toate complimentele pe care le-am primit pentru el, toate cuvintele frumoase pe care le-am auzit la adresa lui au fost ca o rasplata pentru mine, pentru noi ca parinti. Ne-am simtit rasplatiti pentru toti nervii nostri tinuti sub lacat, pentru toata stapanirea, cooperarea si intelegerea de care ne-am folosit pana acum in educatia lui Dante.
Indirect gandul meu a mers cu multe multumiri si catre Raluca Jacono , care a fost alaturi de mine cu rabdare, care mi-a raspuns chiar si la cele mai nastrusnice intrebari privind etapele de crestere ale lui Dante. Despre Raluca si realizarile ei voi mai vorbi curand. Da, copiii sunt competenti, au o capacitate extraordinara de a se adapta, coopereaza incredibil de bine atunci cand inteleg ce li se intampla si de ce, cand sunt consultati si anuntati de evenimentele in care urmeaza a fi implicati.
