Copilul la 9 ani

Unde se duc drăgălășenia și zâmbetul bebelușesc atunci când copilul crește? Când pleacă copilul și vine preadolescentul? Unde pleacă veselia pentru a lăsa loc nervilor, certurilor, opoziției și gălăgiei continue? Unde se ascunde privirea senină de copil pentru a lăsa în loc frunte încruntată, sprâncene lăsate?

Preadolescentul de 9 ani este undeva la limita dintre copil și adolescent. Acum ți se așează drăgăstos în brațe și vrea să fie alintat și iubit pentru ca în minutul următor, imediat ce ți-ai amintit că nu și-a făcut ghiozdanul pentru școală de exemplu, să se transforme în balaurul cu șapte capete care scoate flăcări pe nări (și pe urechi chiar).

Orice mică cerință din partea părintelui primește inevitabil răspunsul (atunci când ai norocul să ți se răspundă după ce ai repetat de minim trei ori cerința): imediat. Acel imediat având de obicei o durată atât de incertă că se poate prelungi până la niciodată.

Nici măcar banalele aduceri aminte de genul: vino la masă, pune ciorapii la spălat, du-te și fă baie nu au parte de un răspuns sau reacție mai rapidă. Despre fă-ți temele, adună-ți hainele, fă-ți ordine pe birou, pregătește-te de culcare, citește o carte nici nu are rost să mai vorbim. Devin adevărate mingi de ping pong care se lovesc de zid și de acolo ricoșează înapoi în capul tău, al părintelui.

Amânarea face parte din rutina zilnică a copilului de 9 ani. L-am întrebat pe Dante ce își imaginează el atunci când amână sarcinile. Mă gândesc că își închipuie că dispar acele sarcini. De fapt pur și simplu nu se gândește la nimic. Doar nu are chef să le facă atunci. Nu conștientizează trecerea timpului, nu realizează că o sarcină amânată devine o povară în ultima clipă. I se pare orice altceva mai interesant de făcut decât ceea ce gândesc eu că are rost să facă: strâns, ordonat, teme.

Când era Dante mic și traversa diverse etape ale bebelușiei sau copilăriei mici reușeam să identific în cărți sau articole diverse denumiri ale acestor etape precum și soluțiile pentru a le depăși, odată cu înțelegerea a ceea ce se întâmplă în mintea lui.

Acum, când are la îndemână un vocabular bogat prin care se poate exprima,când limbajul îi este dezvoltat și poate spune ce gândește sau simte, am momente în care parcă mă aflu în fața unei cărți într-o limbă necunoscută, o limbă pe care nu a descifrat-o nimeni și nu a scris nimeni despre ea.

Orice articol găsesc se referă la vârste mici sau la adolescență. Etapa asta de 9- 14 ani pare a fi o nebuloasă. O adevărată gaură neagră în care dispar buna înțelegere și conexiunea părinte-copil.

Sigur, sfaturi găsesc despre cum ar trebui să fac.

Psihologii spun să nu o iau personal, să fiu eu adultul și elementul de echilibru din relație.

Părinții mei spun să nu îi mai explic atâta orice, să nu îmi mai consum timpul și energia discutând zeci de minute cu el ci pur și simplu să fiu mai drastică. Eu încă nu am aflat ce înseamnă asta iar dacă se referă la felul în care au fost generațiile lor drastici cu copiii nici nu vreau să iau în calcul.

Alte mame îmi spun să îl pedepsesc. Pe noi ne pedepseau că nu ne mai lăsau afară. Mai mare pedeapsă nu era pentru noi pentru că era singura distracție. Acum copiii ăștia își găsesc atâtea portițe de salvare de la orice le-am interzice noi că nu văd nici un rost unei astfel de atitudini. Ok, nu mai ai voie la tv. Și ce dacă, se joacă in voie cu lego. Ok, nu mai ai voie la lego (e doar o presupunere). Și ce dacă, se distrează așa de bine desenând. Până la urmă care e faza cu pedepsele? Să nu mai aibă voie să se distreze? Să facă ce îi place?

Am încercat multe în ultimii doi ani pentru a ajunge la un acord comun cu copilul și pentru a îmblânzi balaurul cu șapte capete. Am mers și pe calea responsabilizării lui. Adică pasarea motanului în curtea lui cum ar veni. Ok, nu îți mai spun eu ce să faci și când să faci, te las pe tine să îți amintești și să decizi. Nu a funcționat nici asta mai mult de o zi. Până a doua zi a uitat sau a venit la mine să îmi spună că el simte că dacă nu îi mai amintesc ce să facă are senttimentul că nu mă mai interesează persoana lui și îl abandonez. Adică recunoaște că nu își poate asuma responsabilitățile și are nevoie de mine să îi pun limite și să îl îndrum deși își dorește ca din când în când să îl responsabilizez tocmai pentru a învăța din propriile greșeli și decizii.

Am fost la magazin să îi cumpăr de îmbrăcat. Eu îi arătam pantaloni și pulovere și el era distrat și se uita la becuri. Nu mă privea în ochi, avea atitudine ostilă până când mi-am pierdut răbdarea și i-am spus că nu mai cumpăr nimic fiind evident că el nu-și dorește. Concluzia lui: nu mai merge cu mama la cumpărături. Abia după ce ne-am liniștit, am luat o pauză, i-am reamintit că  e important să comunicăm, să ne privim în ochi (avea tendința de a-și feri privirea) am reușit să ne întoarcem la cumpărături și totul a decurs perfect. Exact ca atunci când era mic și singura modalitate de a-l liniști era să îl iau în brațe, la fel și acum tot reconectarea funcționează cel mai bine.

Nu există o soluție universal valabilă pentru că fiecare copil e diferit și ce funcționează la unul nu merge la altul. Stau de vorbă cu mulți părinți și constat că în toate casele lucrurile se petrec într-o mai mare sau mai mică măsură cam la fel. Rar auzi despre un copil de 9 atât de responsabil și conștiincios încât părintele nu trebuie să îi mai amintească nimic sau să fie exemplar pe toate planurile: și învățătură, și curățenie, și ordine și punctualitate.

Până la urmă ăsta e rolul nostru, să îi îndrumăm și să le spunem cum stau treburile pe lumea asta. Ei sunt încă niște pui  puși pe hârjoană, curioși mereu să afle ce e dincolo de limita pe care au pus-o adulții. Iar acest veșnic conflict dintre noi nu este decât tot o hârjoană, este modul lor de a-și ascuți ghearele și  dinții și a le avea pregătite pentru adevărata luptă: cea cu viața.

Obișnuiesc să îi amintesc   despre animalele din pădure care, atunci când nu respectă îndrumările părinților sau ignoră câte o lecție predată de adulții din grup, pot plăti chiar cu viața acea neatenție.

Este bine că copilul gândește, că vrea să ia decizii singur, că uneori mai încalcă regulile trasate. Totul e să intuim noi cât e cazul să le permitem, când putem face doi pași înapoi spre a fi doar observatori și când e cazul să intervenim și să le reamintim ceea ce ei tind să uite cu ușurință.

Nu ne iese întotdeauna treaba cu răbdarea, intuiția, observarea fără intervenție. Avem tendința de a-i cicăli, de a le da instrucțiuni non stop. Și totuși dacă intervenim non stop nu le  mai dăm libertatea de a învăța.

Atunci când a învățat să treacă strada Dante mi-a spus: dacă ai să mă ții tu mereu de mână eu nu am să fiu niciodată atent la semafor sau la mașini pentru că mă bazez pe tine. Am făcut câtiva pași în urmă și l-am urmărit. Așa s-a simțit în siguranță dar a și învățat.

Multe conflicte vor mai fi între noi probabil până când gheruțele și colțișorii vor fi destul de ascuțite pentru a înfrunta viața. Sper să găsesc mereu resurse de răbdare și înțelegere chiar dacă uneori mă simt consumată ca o baterie descărcată de prea multă utilizare.

După ce am făcut câțiva pași în spate de câteva ori am realizat că cicălirea noastră vine din neîncrederea în ei și în proiectarea unui viitor sumbru asupra lor și din nevoia noastră de control ( a ceea ce fac acum și vor face pe viitor). Nu e din rea voință ceea ce facem ci mai ales din felul în care am fost și noi crescuți. Dar trebuie să recunoaștem că noi pregătim acum copii pentru un viitor necunoscut nouă. Proiectarea unui viitor sumbru asupra lor este distructivă și eu am simțit pe propria piele ce înseamnă asta.

Este clar că nu mai putem crește copiii cum am fost noi crescuți și nici nu îi mai putem crește bazându-ne doar pe intuiție. Dialoul permanent cu ei, observarea, răbdarea și acceptarea lor sunt câteva din uneltele de care trebuie să ne folosim.