Am fost la film si am avut rau de inaltime

Nici numai tin minte de cand nu am mai fost la un film. Ma refer la unul de adulti, de oameni mari, nu animatie pentru copii. Ultima data cand am fost la unul a trebuit sa-l luam si pe Dante cu noi (Horia inca nu era in proiect). Numai film nu am vazut eu. Du copilul la spatiul de joaca (plus plata aferenta), ia copill de la spatiul de joaca (era 9 seara), du copilul cu tine la film (era cu acord general), du copilul la baie, ia copilului de mancare, etc etc.

Atunci am zis ca eu la film numai calc cu copilul dupa mine.

Acum, tot citind recenzii bune la filmul Zeii Egiptului, mi-am dorit sa evadez si eu pentru doua ore din realitatea cotidiana. De 1 martie sotul a zis sa imi faca un cadou de martisor si am mers impreuna. Am lasat copiii cu mama si am plecat dornica de relaxare.

Dupa primele minute deja ma luase cu ameteala. Dupa jumatate de ora ma foiam pe scaun, naucita de sunetul mult prea puternic si de efectele speciale. Dupa un alt sfert de ora numai aveam stare si gandul imi era doar acasa la bebe. Iesit din sala, sunat mama. Bebe bine, mancat, dormit, eu paranoica ma intorc in sala.

Filmul e fain, efectele sunt chiar spectaculoase, 3 D-ul te face sa simti ca esti in miezul evenimentelor, povestea e frumoasa si dulceaga. Adica merita vazut acolo, la cinema, si nu acasa la tv. Dar eu am avut pe alocuri rau de inaltime, ma simteam ca un montagne russe plutind pe deasupra multimii.

E clar, nu sunt pentru mine efectele astea speciale, creierul meu din secolul trecut nu s-a obisnuit inca cu revolutia asta tehnologica spectaculoasa si nici nu poate tine pasul cu evolutia rapida a acesteia. Recunosc si nu mi-e rusine sa o fac: prefer o plimbare pe pamant, in padure, in parc, pa malul garlei, decat sa plutesc prin spatii virtuale create de imagini si ochelari speciali.

Probabil ca urmatorul film de oameni mari il voi vedea peste vreo 5 ani, ca sa nu spun 10. Dar nici nu pot spune ca ii voi duce dorul.