Timp pentru mine…
Zile tumultoase de vara, zile in care munca, gospodaria, adunatul fructelor si legumelor cuminti in borcane si borcanele au luat locul scrisului, pictatului sau lucrului manual. Rareori o carte mai poposeste in minile mele, pe seara, la ore tarzii. Dar pleoapele-s grele, mainile-s prea ostenite iar gandurile alearga pline de verde, de soare si de vise.
Sunt insa si momente in care inspiratia se furiseaza incet, insinuant. Clipe cand tastele ma cheama insistent sa le ating, cand panzele mele parasite intr-un colt se doresc acoperite de culoare. Clipe cand uit de oboseala, de gospodarie, de barbat si copil, cand ma aplec asupra indeletnicirilor mele dragi.
Sau cel putin incerc sa o fac. Sau incep sa o fac. Imi iau avant, imi pregatesc terenul, chem muza, inchid ochii si…..
– Mamaaaaa, unde e jucaria aia albastru cu rosu?
– Mamaaaaa, nu mi-ai vazut cartea cu dinozauri?
Sau:
– Noua ne e foameeee, noi ce mancam?
– Unde imi este tricoul pentru volei? Trebuie sa plec in jumatate de ora!!!
– Rosiile astea nu se dau singure pe masina! Vii sa ma ajuti?
Ca o gospodina, mama si sotie destoinica ce sunt, las inspiratia sa si deschida aripile si sa zboare intr-o clipa pe fereastra mereu deschisa, inchid in graba calculatorul sau las culorile sa se usuce pe paleta de culori, fara a fi apucat sa pictez macar un fluturas cat de mic.
Trec alte zile pana cand inspiratia binevoieste sa ma viziteze, trec alte zile pana cand timpul imi devine prieten si se dilata astfel incat sa uit de gospodarie, de sot, de copil, de borcane cu dulceata sau cu muraturi.
Si totusi…. Imi zboara gandul catre femei scriitoare, catre femei pictorite, catre femei savante. Si ma intreb: oare si ele….? Dar imi opresc gandul, imi imbratisez dragii, ma bucur de ei. Si le cer frumos sa imi dea si mie o felie de timp doar pentru mine si pentru sufletul meu. Iar ei, generosi cum sunt, se straduiesc sa o faca, sa imi ofere linistea pe care mi-o doresc. Asta pana la urmatoarea jucarie ratacita, pana la urmatorul tricou negasit sau pana la urmatoarea ora a mesei.
Nu stiu daca acesta este o farama de raspuns la intrebarea Soniei : “Oare de ce ei, barba?ii, ajung sa atinga aproape perfec?iunea (?i uneori chiar pe ea) în anumite domenii ?i noi, femeile, o facem mai rar?” Nici daca raspunde la constatarea ei precum ca cei mai multi blogeri de succes sunt barbati. Dar este faramea mea de raspuns, de constatare si de …nu, nu e nemultumire. E doar un crampei de viata de femeie ce incearca sa se refugieze din viata cotidiana, sa treaca peste provocarile de zi cu zi in felul ei propriu. E crampeiul meu de adevar pe care il impartasesc aici, ridicand colbul asternut pe blogul meu din motive de …. “Mamaaaa, unde este….. ?”
Gata, va las, fug sa vad ce s-a mai pierdut important prin curte si sper la o toamna si la o iarna pline de inspiratie si impliniri :).
