Armonie in doi
“…Ma gândeam cu placere la momentele în care eu si Tim, odata casatoriti, vom sta alaturi pe canapea si ne vom uita împreuna în liniste la televizor. Vom împarti lucruri. La urma urmei despre asta era vorba. Sa împarti totul cu cineva. Iar într-o zi vor sta si copiii nostri cu noi. O familie perfecta…” – Nunta lui Isobel , Sheila O’Flanagan.
Privind în urma cu ceva ani încerc sa îmi amintesc daca si eu am visat la fel ca eroina cartii. Si îmi amintesc ca pe undeva asa am visat. Sa mirosi o floare în doi, sa privesti cerul împreuna, sa te trezesti zâmbind unul la altul, sa mergi la culcare mâna în mâna, sa petreci seri lungi pe canapea privind filme romantice.
Da, cumva casnicia înseamna întradevar sa împarti. DAr împartirea asta e cam departe de visele astea dulci si pufoase. înseamna sa împarti îndatoriri, sa împarti povara grijilor, sa împarti chiar si propriile schimbari.
Cât despre copiii care stau împreuna cu parintii sa priveasca la televizor… ooo, da.. stau ei, dar în capul parintilor sau tragând de ei sa se joace, sa faca, sa le dea, sa le aduca…. tot o liniste si pace.
Acum, citind rândurile astea în carte m-am întrebat daca eu chiar mi-as fi dorit asa ceva. O sincronizare perfecta cu cel de lânga mine, o armonie dulce si linistita. Si îmi dau seama ca nu, nu cred ca mi-ar fi placut sa fie ca în carti sau ca în filme. Voi ce credeti?
