psi luneli – cer albastru
doi adulti îsi vad linistiti de discutiile lor, de grijile cotidiene, de alte preocupari mature la masa din bucatarie.
din dormitor se aude glas de copil entuziasmat:
– mama, tata, trebuie sa vedeti asta. venitiiii…
nu pot ignora chemarea, un pui de panica vine sa îmi dea târcoale, nu stiu la ce sa ma astept.
– privesteeee, uite cerul.
mda, e un cer ca alte ceruri (zice gândul meu ramas la discutia din bucatarie).
– uite ce nori pufosi, zici ca sunt de zapada. sau de zahar.
îmi adun gândul si alung grijile. În fata mea spectacolul cerului vazut de la etajul 7 este de nedescris. nori mari, albi, pufosi, se joaca pe un cer de un albastru ireal. încep sa ma închipui pe creste de munte, începem sa vedem dragoni si dinozauri în norii care se alunga si se înghit unul pe altul. e o joaca continua pe cerul albastru. norii aproape ca i-am putea atinge cu mâna.
– mama, care este cel mai înalt munte de pe pamânt?
– Himalaya puiule.
– nu, muntele cel mai înalt care ajunge tocmai sus, la Doamne Doamne….
– nu stiu puiule, probabil ca acela pe care ni-l imaginam noi.
norii s-au jucat pâna s-au risipit, mânati de un vânt iute de primavara. în locul lor a ramas un cer albastru si curat ca un suflet de copil.
tot despre cer albastru in povestile psi lunelilor.
