Povesti nemaipovestite – de Gratiela Aolariti

– Te rog frumos sa mananci tot din farfurie!

-Mama, dar nu poti sa ma obligi sa mananc tot daca eu numai vreau si numai pot. 

Cuvintele mele au iesit in mod reflex din gura, negandite si nechemate. Sunt cuvintele generatiei noastre, cuvintele cu care am crescut si care ne-au conturat multora din noi relatia cu mancarea. Din fericire, la mine in familie nu a fost asa mare presiune pe noi, copiii, sa mancam  tot din farfurie, parintii mei nu ne-au obligat cu adevarat, dar de sugerat ne-au sugerat de multe ori.

Raspunsul lui Dante m-a uimit dar m-a si bucurat. A spus-o hotarat si, pentru a-si intari spusele, mi-a aratat povestea pe care tocmai o terminase de citit: Familia manâncă tot.

Cartea Povesti nemaipovestite de Gratiela Aolăriți, din care face parte povestea, a fost a treia carte citita de catre el. Impreuna cu Secretul fetei frumoase au fost o lectura de vacanta pe placul lui.  Nu apucasem inca sa citesc despre familia mancacioasa dar cuvintele lui mi-au dat imboldul necesar.

E o poveste nu doar pentru copii ci pentru intreaga familie. Colegul de clasa rotund ca un balon, cosurile incarcate peste masura cu alimente de la super-market, dulciurile si semipreparatele ce sunt indesate de multe ori cu forța în stomăcelele copiilor, sunt realități ce ne izbesc zi de zi pe strada, in parcuri, in scoli sau in cartier. Nu degeaba Romania ocupa un trist loc trei in Europa la obezitatea infantila.

Copiii sunt cei care pot schimba ceva. Prietenia dintre ei, dorinta de a fi unii cu altii poate fi un drum cu doua sensuri. In poveste sunt parcurse ambele sensuri: copilul ce se lasa cucerit de bunatatile din familia mancacioasa, dar si copilul ce devine constient ca drumul pe care merge nu este tocmai bun.

Imaginile sugestive, desenele minunate ale Grațielei, vorbesc ele insele despre o lume deformata, o lume nefireasca, din ale carei inselatoare mreje, din fericire, copiii reusesc sa se desprinda.

L-am intrebat pe Dante ce i-a placut la poveste: mi-au placut desenele, mi-a placut felul in care este scrisul, cu litere mari si mici, colorate, mi-au placut foile lucioase, mi-a placut faptul ca am invatat ca trebuie sa mancam cu masura, ca totul se face cu o masura si nu e bine sa exageram.

 

Cand avea Dante vreo doi ani si ceva si-a dorit si el o papusica si un carucior de papusi. Nici nu am stat pe ganduri si i-am cumparat. Papusica o are si in ziua de azi, s-a jucat de multe ori cu ea, a dragalit-o, a dormit cu ea. E o papusica bebelus si si-a alinat d emulte ori dorul si dorinta de a avea un bebelus.

Nici o clipa nu m-am gandit sa spun ca e baiat si nu trebuie sa se joace astfel. In drum spre parc insa multi adulti au fost care au afirmat: vaaai, e baiat, cum sa se joace cu papusi!

A venit vremea sa cumparam o trotineta iar singura care mai era in magazin era roz. Ne-am uitat la Dante iar el nici nu a ezitat: era a lui. Tot adultii au fost cei care: vai, ai trotineta roz? Dar e de fetițe. Raspunsul lui Dante venea prompt: nu conteaza culoarea, important e obiectul. La fel i-a spus si antrenorului de hochei cand i-a oferit o casca roz.

Camera lui de baietel are si acum perdea cu printese si peretii roz, asa cum a ramas de la fetitele care au locuit inainte sa ne mutam noi. O singura data cand ne-am mutat a spus ca nu ii placce pentru ca e de fete, dar era mai mult o justificare a refuzului de a dormi singur si mai ales o exprimare a supararii ca ne-am mutat de la vechea locuinta. Acum nu mai da nici o importanta acestui aspect.

De multe ori la scoala copiii rad unii de altii pentru ca au ghiozdane de culori opuse cliseului, sa caiet cu printese desi e baietel, sau coperta cu masini desi e fetita. Copiii nu au nici o vina. Ei pur si simplu asa au fost invatati, adultii din jurul lor si-au pus amprenta asupra mintii lor.

Povestea Harababura roz-albastra este nu doar despre culori, ci este si  despre toleranta, acceptare si exerimentare. Atunci cand cei doi copii inteleg ca o gandire limitata nu face decat sa puna granite cunoasterii, si cei doi parinti inteleg in sfarsit ca e gresit sa ii indrume pe fiecare in cate o directie, fara sa-i llase sa experimenteze. ”Lumea are nevoie de toate culorile iar copiii de experiente cat mai colorate pentru a o intelege mai bine” este o concluzie la care multi adulti ar trebui sa ajunga.

Povestea este scrisa intr-un ritm alert, intamplarile se succed cu repeziciune, emotia e la ea acasa. Fiecare idee este susținuta de imaginile care parca curg din paginile cartii, te coplesesc, iti aluneca printre degete, se insinueaza in minte si te fac sa pipai povestea, sa o traiesti cu toate simturile. Fantasticul, visul, realitatea, toate sunt ingredientele unei povesti reusite.

Dante mi-a spus ca i-au placut imaginile foarte mult, de cate ori deschide cartea mai descopera cate un detaliu neobservat inainte.

Mai multe nu va spun eu ci va las pe voi sa descoperiti citind-o.

Cartea Povesti nemaipovestite este o carte de avut in biblioteca, de rasfoit, de citit si recitit, de privit si redescoperit.